Florin Ardelean, Seducţia. Voluptate, cruzime şi amăgire, Editura Eikon, Bucureş ti, 2017, 414 pag.

în ochii lui Florin Ardelean, esenţa vieţii stă în seducţie, nici un fenomen vital neputînd fi separat de efectul insidios pe care ispita îl are asupra firii umane. Că-i spun ispită, tentaţie, amăgire, subjugare sau oricum altcumva nu are prea mare însemnătate, căci în fond nu fac decît să enumăr o listă de sinonime, important e că la originea acestor sinonime stă condiţia esenţială a mişcării. Însăşi etimologia termenului latinesc (seduco-seducere = a duce deoparte) face din mişcare actul elementar din care ia naştere viaţa. Trăieşti în măsura în care te mişti cu trupul şi eşti mişcat cu sufletul, ceea ce e totuna cu a spune că eşti supus tentaţiei. În schimb, a stărui în nemişcare e atributul celor defuncţi, de aceea a fi viu e totuna cu a te agita în virtutea unei zbateri permanente, ce te mută mereu în afara axului inert al morţii. Trăiesc în măsura în care sunt purtat dintr-o parte în alta, ca într-o alunecare căreia grecii îi spuneau clinamen, latinii îi spuneau seductio, iar noi îi spunem abatere, deviere sau punere la încercare. Numai morţii nu sunt „deviaţionişti“, păstrîndu-se cu fidelitate în centrul neutru al absenţei oricărei tentaţii. Ceea ce înseamnă că aberaţia, urnirea din loc, eresul, rătăcirea sunt toate trăsături cruciale ale vieţii.

Cu o aşa interpretare, e limpede că seducţ ia îşi pierde caracterul malefic, preschimbîndu- se într-un act inocent din tensiunea căruia entuziasmul existenţei stă să izbucnească. De altfel, Florin Ardelean, doctor în filosofie şi lector la Universitatea din Oradea, nu atinge decît în treacăt unghiul teologic de interpretare a ispitei, preocuparea autorului fiind de a-i clasifica în manieră filosofică formele. Şi cu toate că spune de la început că ispita e ambivalentă, ea putîndu-se petrece atît în orizontul binelui, cît şi în cel al răului, autorul cercetează cu precădere înfăţişările ei malefice. Cum s-ar spune, chiar dacă seducţia e neutră sub unghi moral, cele mai pitoreşti fenomene cărora le dă naştere sunt întruchipări ale răului.

Şi iată cum autorul, după ce s-a străduit să definească seducţia cît mai amoral cu putinţă, va pune în paginile cărţii o cazuistică eminamente imorală, din pricina exemplelor cu care îşi ilustrează distincţiile. Dacă îi lăsăm deoparte pe întemeietorii de religii (nişte seducători care au subjugat omenirea în numele unor mistere ininteligibile), dacă sărim peste marii educatori (iarăşi nişte ispititori de rasă, graţie artei de a-i muta pe tineri pe orbita unor idealuri de ordin cultural) şi dacă, în fine, lăsăm în urmă exemplele de eroi al căror model au ridicat spiritul unei epoci la un tipar de înălţime a spiritului, vom constata că epidemia cazurilor de seducţie ţine îndeseobi de patologia minţii noastre. Cu alte cuvinte, avatarurile pe care le suferă seducţia de-a lungul secolelor sunt în chip izbitor maligne. Fără seducţie, viaţa ar fi imposibilă, dar cu seducţie, viaţa este meschină, prozaică şi hapsînă. Ca într-o palinodie în care, oricîte improvizaţii melodice ţi-ai îngădui, pînă la urmă tot la plicticoasele acorduri ale refrenului vei ajunge, în cazul seducţiei laitmotivul la care ajungi are aceleaşi accente: ura, minciuna, propaganda, manipularea, viciul, ipocrizia, disimularea şi patologia iubirii.

Cîte un capitol e dedicat fiecăreia din aceste stihii, cu remarca obligatorie că autorul, departe de a le privi ca pe excepţii efemere într-o lume altminteri bună, le conferă rangul de trăsături indispensabile din care e croită natura umană. Nu poţi fi om dacă nu urăşti, nu minţi şi nu aluneci în aberaţii amoroase, cum nu poţi fi om dacă nu devii părtaş la corul de manipulare pe care mass-media îl întreţine în beneficiul minciunii colective. În aceste împrejură ri, exigenţa de a fi moral suferă o drastică schimbare de nuanţă: moral nu e să trăieşti în adevăr, cerinţă cu totul imposibilă dată fiind măsluirea sistematică la care suntem supuşi, moral e să te străduieşti să respiri în cît mai puţină minciună. Şi astfel optica se răstoarnă: a fi bun nu cere un exces de virtuţi, ci o cantitate cît mai mică de viciu. Dacă răul nu poate fi evitat, măcar să-i micşorez porţia pe care o diger zilnic, acesta e mesajul cărţii lui Florin Ardelean.

Exemplele cu care autorul îşi ilustrează distincţiile sunt luate îndeosebi din beletristică, de aici frecvenţa personajelor de sorginte livrescă. De la Joseph Knecht şi Ulise pînă la marchizul de Sade sau baronul Münchausen, de la Antigona şi Medeea pînă la Meursault şi Mefisto, nici o figură aparţinînd panteonului clasic nu e trecută cu vederea. Vezi cum un filosof îşi ia drept punct de sprijin romane, nuvele şi poezii, rezultatul fiind un text hibrid, în care comentariul literar e însoţit de speculaţie abstractă, demersul semănînd cu tipul de analiză pe care Gabriel Liiceanu l-a făcut în eseuri precum Despre minciună, Despre seducţie, Despre ură. Procedeul e acelaşi: o schemă abstractă îşi găseşte confirmarea într-o bucată literară, fără să poţi preciza dacă bucata a inspirat speculaţia precedînd-o, sau dacă invers, lectura bucăţii s-a făcut ulterior, prin ochelarii de interpretare ai schemei iniţiale.

Florin Ardelean este un scriitor simandicos, dîndu-se în vînt după expresii miezoase. Limba lui e atinsă de o preţiozitate de bun-augur, genul de manierism ce caută cu dinadinsul farafastîcul stilistic, emfaza expresivă şi bizareria sintactică. Cutare personaj are o fire „sediţionară“, altcineva aplică o „măsură cominatorie“, iubirea e uneori „vicarială“ şi alt personaj are o „identitate falacioasă“. Dozate cu simţul măsurii, astfel de aşchii lexicale dau o tentă doctă unui volum în care o puzderie de personaje romaneşti sunt invocate spre a da concreteţe unor noţiuni care, pe cît de serafice sunt sub unghiul teoriei, pe atît de lugubre sunt sub unghi etic.

Autorul nu e original în privinţa viziunii, dar e meticulos în căutarea secvenţelor livreşti. În două treimi din carte Florin Ardelean zugrăveşte portrete, intrigi şi deznodăminte, în marginea cărora urzeşte clasificări şi tipologii ale ispitei. Cînd beletristica nu-l mai ajută, autorul alege ipochimeni din istoria recentă, de la Silviu Brucan la Berthold Brecht, şi de la Nicolski la Jean-Paul Sartre. Alături de ei: Willi Münzenberg, André Gide, André Malraux, Romain Rolland, Ernest Hemingway, John Dos Passos, Louis Aragon, André Breton, Arthur Koestler. Se subînţelege, toţi nimeresc sub spectrul seducţiei de tip malefic, ca inşi în fiinţa cărora minciuna, demagogia, cruzimea şi oportunismul şi-au dat întîlnire spre a crea răul în ipostaza lui intelectuală.

Florin Ardelean nu are o părere prea bună despre intelectuali, în care vede o adunătură de poltroni incurabili: „Se poate oare vorbi de o slăbiciune cu care ursitele i-a «înzestrat» în mod prealabil pe intelectuali? Rafinamentul ideilor şi profunzimile gîndurilor îşi plătesc tributul printr-o sfruntată cesiune de virtuţi morale? E mai vulnerabil intelectualul la frică, tocmai pentru că are conştiinţa acută a consecin- ţelor posibile? Este el victima predilectă a relativismului etic? [...] Şovăitor, versatil, emancipat, frivol, temător, ipocrit, labil, poltron, oportunist, intelectualul pare a dezvolta forme de laşitate motivate steril şi emfatic sub scuza predestinării. În mod fatal, prin construcţie destinală, el afişează un lichelism imposibil de inhibat prin voinţă, fapt care îi denunţă atît precaritatea, cît şi perniciunea.“ (p. 123)

Volumul se citeşte cu plăcere, graţie retoricii emfatice. În ciuda vervei cu care Florin Ardelean pune în lumină metamorfozele ispitei, impresia finală e că trăim într-o lume murdară, cu totul pervertită de subtilele influenţe pe care maştera de seducţie le exercită asupra destinului nostru.