Scris în anii ’70, romanul aduce în faţa cititorilor o epocă îndepărtată din istoria unei Albanii creştine aflate la graniţa Orientului cu Occidentul. Plecând de la cronica monahului erudit Gjon Buzuku, Kadare împleteşte povestea şi misterul Podului cu evenimentele cumplite, tragice, ce prevestesc invazia otomană în Balcani. Textul, ce nu depăşeşte cu mult întinderea unei nuvele, are rezonanţa unui poem în proză, iar stilul inconfundabil al prozatorului albanez te face să-l citeşti ca pe un roman de acţiune.
Chiar în timpul acela, l-am găzduit preţ de două nopţi la mănăstire pe un călugăr ciudat, pe nume Brokhard, care se întorcea în Europa din Bizanţ, unde fusese trimis în misiune de ţara sa.
Citeam în pridvor, la lumina zilei care se sfârşea, când au sosit şi mi-au spus că un bărbat care părea a fi călugăr trecuse râul cu ultima plută şi întreba ceva într-o limbă necunoscută. Le-am spus să-l aducă la mine.
Avea un chip extraordinar de ascuţit, membrele lungi şi era plin de praf din cap până-n picioare.
N-am mai văzut un drum atât de lung, a zis, arătând cu degetul spre propria persoană, ca şi când drumul acela l-ar fi avut înfăşurat în jurul pieptului. Şi aproape peste tot se repară.
L-am privit mirat şi m-am grăbit să justific starea drumului.
- Este vechiul drum Via Egnatia, pe care îl repară o firmă de construcţii, i-am spus.
El a dat din cap aprobator şi şi-a lepădat mantia din care s-a împrăştiat un nor de praf.
Sunt tot cei care construiesc şi podul de piatră.
Da, a făcut el, i-am văzut când am venit.
Fără mantie, omul părea şi mai deşirat. Avea mâinile atât de subţiri, încât, dacă le-ar fi pus cruciş, ar fi putut concura cu oasele din anunţul „Pericol de moarte”.
O deviere a acestui drum te scoate la baza militară de la Vlora, nu-i aşa? a întrebat el.
E cu siguranţă spion, mi-am zis.
- Da, i-am răspuns.
La urma-urmei, mă lăsa rece faptul că întreba despre baza de la Vlora. Ea aparţinea acum altcuiva.
L-am invitat să se aşeze pe blănurile de lângă foc şi am aşternut măsuţa.
- Hai să mâncăm ceva, sunteţi cu siguranţă flămând.
Am rostit aceste vorbe cu un glas atât de nesigur, de parcă miar fi fost teamă că n-aş fi putut să satur cu mâncare grămada aceea de oase. Ca şi când mi-ar fi înţeles nedumerirea, el a zâmbit cu gura până la urechi.
Sunt oaspetele vostru. Slavii îi spun musafirului gost, şi ei au împrumutat acest cuvânt de la englezi, care spun ghost fantazmei, umbrei, spiritului. Zâmbi din nou: Şi, ca orice spirit, am nevoie şi de carne. Ha, ha, ha!
Râdea într-un fel care ar fi provocat oricui un sentiment de teamă. Am evitat să-i privesc omuleţul, care părea că vrea să- i spargă pielea gâtului şi să iasă afară.
Serviţi-vă ca la dumneavoastră acasă, l-am îndemnat.
El a continuat să râdă o bucată de vreme, nedezlipindu-şi privirea de pe masă. Gândul că aveam să- mi petrec seara cu un om care nu era străin de lingvistică mi-a produs o mulţumire neaşteptată.
Ce noutăţi mai sunt? l-am întrebat, lăsând discuţia despre lingvistică pe mai târziu.
El a deschis braţele ca şi când ar fi vrut să spună: nimic extraordinar.
În Europa, după cum ştiţi, continuă războiul de o sută de ani. Iar Bizanţul fierbe de intrigi şi comploturi.
Ca întotdeauna, am spus eu.
Da, ca întotdeauna. Tocmai au luat sfârşit sărbătorile închinate înfrângerii şi orbirii oştirii bulgare. După ele parcă înnebunesc cu toţii. Acolo, după cum ştiţi, se caută mereu motive de sfadă.
Orbirea oştirii bulgare? am întrebat. Cum vine asta?
Cu fraze scurte, Brokhard mi-a descris măcelul săvârşit de împăratul bizantin asupra oştirii bulgare înfrânte, când celor cinsprezece mii de prizonieri li sau scos ochii. (Ştiţi cu siguranţă că asta este o pedeapsă legală în Bizanţ, mi-a spus el.) I-a lăsat întregi doar pe o sută cincizeci dintre aceştia pentru a-i putea ajuta pe ceilalţi să ajungă în capitala Bulgariei. Zi şi noapte, această armată cu gropile ochilor goale a mărşăluit spre ţara de unde-a venit.
Ce oroare, a continuat Brokhard, înghiţind bucăţile de carne. Nui aşa?
Mi se părea că, pe măsură ce mânca, în loc să pună carne pe el, după cum glumise adineauri, părea că devine şi mai străveziu.
Statele mari au şi răzbunări pe măsură, a mai zis.
O bucată de vreme am discutat despre politică. El mi-a dat dreptate în ceea ce gândeam, şi anume că Bizanţul îşi trăise traiul, iar pericolul principal în zilele noastre era statul otoman.
- În toate hanurile la care am tras nu se vorbeşte decât despre ei, a urmat el.
- Şi, cu siguranţă, toţi îşi frământă mintea să afle cine a fost primul care i-a scos din bârlog, din pustietăţile Asiei şi nici prin cap nu le trece ce să facă pentru a le stăvili înaintarea.
- Da, a oftat Brokhard, oamenii, când nu vor să înfrunte răul, încep să se întrebe cine şi de ce l-a adus. Şi pentru voi e un pericol iminent, nu-i aşa?
- Noi îi avem deja la poartă.
- O, da. Voi sunteţi poarta Europei.
M-a întrebat apoi despre ţara noastră şi mi-am dat seama că nu ştia mare lucru despre ea. I-am explicat că noi suntem urmaşii ilirilor şi că latinii ne numesc ţara Arbanum sau Albanum, ori Regnum Albaniae, iar pe locuitori arbanensen sau albanensen, care e acelaşi lucru. I-am mai spus apoi că, nu cu mult timp în urmă, ţara noastră a început să fie cunoscută sub un nume nou, dat chiar de locuitorii ei. Acest nume nou este Shqipëria, care vine de la cuvântul shqiponjë, adică vultur. Aşadar, Arberul nostru se mai numeşte în ultima vreme şi Shqipëria, care înseamnă un stol, o mulţime de vulturi, iar locuitorii lui îşi spun shqiptari, care vine de la acelaşi cuvânt.
El mă asculta cu mare atenţie, iar eu am continuat să-i povestesc despre o listă veche cuprinzând popoarele şi semnele lor totemice, despre care-mi vorbise un călugăr sloven, în care albanezul era asociat cu vulturul (dobar), sârbul cu lupul, croatul cu cucuveaua, ungurul cu linxul, iar românul cu pisica.
El clătina mereu din cap şi, când i-am spus că noi, albanezii, suntem, împreună cu grecii, cele mai vechi popoare din peninsula balcanică, a rămas gânditor cu lingura în aer. Noi suntem autohtoni aici, am urmat eu, încă din vremuri vechi. Slavii, care în ultima vreme au devenit foarte nervoşi, aşa cum sunt de regulă toţi veneticii, nu au mai mult de trei, patru secole de când au sosit din stepele de la soare-răsare. Ştiam că trebuie să-i demonstrez într-un fel sau altul acest lucru, aşa că i-am vorbit despre limba noastră. I-am spus că ea, după cum explică unii dintre călugării noştri, este contemporană, dacă nu chiar mai veche, cu limba greacă, lucru dovedit, conform aceloraşi călugări, prin cuvintele pe care greaca le-a luat din limba noastră.
Şi nu orice cuvinte, i-am spus, ci nume de zei şi de eroi.
Ochii celuilalt sclipeau de curiozitate. I-am pomenit despre Zeus, Dhemetra, Tetis, Odhise, Kaos, cuvinte care provin, după cum susţineau aceiaşi călugări, din cuvintele albaneze zë, dhé, det, udhë şi haes, iar el a lăsat lingura în farfurie.
Mănâncă, ghost, i-am spus, privindu-i aproape cu teamă lingura, singurul lucru care părea că-l mai ţine legat de lumea celor vii.
Vorbele pe care mi le-ai spus sunt ciudate, abia a putut el să articuleze.
Când cineva îţi ia cuvintele care numesc zeii este la fel ca şi când ţi-ar lua o parte din suflet, i-am zis după aceea. Dar lasă, nu e momentul pentru orgolii şi deşertăciuni. În clipa aceasta, cele două limbi ale noastre, albaneză şi greacă, sunt ameninţate de un nor negru, limba osmană.
El a dat din cap în semn de aprobare.
Lupta dintre limbi nu este mai puţin odioasă decât lupta dintre oameni, a zis.
Am simţit cum discuţia, pe care chiar eu o începusem, acum mă întrista.
Se apropie limba pustiului, am repetat, iar în clipa aceea privirile noastre s-au întâlnit, cu terminaţia lăk, am continuat aproape în şoaptă, ca un tăvălug îngrozitor.
Sărmanii de voi! i-a scăpat lui.
Am clătinat din cap disperat.
Şi nimeni nu înţelege pericolul, am spus din nou.
Ah, a făcut el deodată şi, cu o mişcare smucită, ca şi când s-ar fi smuls dintr-o capcană, s-a ridicat de la masă.
Acum era liber să se transforme din nou în fantazmă.
Din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction. Colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu
