Poate că astăzi, multe sărbători devin formale. Sau simple acțiuni mecanice, golite de emoție. Chiar și marile sărbători religioase sînt tot mai rar încărcate de spiritualitate. În fiecare an, însă, de Ziua Teatrului mă surprinde să observ cum breasla mea se gîndește la sine. Teatrul este organul viu al lumii în care trăim. Vulnerabil, fragil, puternic, tulburător, îngăduit de Zei în viața noastră. El este impregnat de concret, de imediat, artiști duc cu ei în noapte vibrațiile zilei. Tonul lor este acut și impunător în cetate. Ritualul amestecă realitatea și ficțiunea, experiența personală și intimitatea personajului. În orice anume am face pe pămînt, cu seriozitate și coerență, poate că harul ar fi posibil de înlocuit prin muncă și disciplină. În teatru, fără vocație, geaba străduință. Efortul dă strălucire înzestrării. De douăzeci și cinci de ani, sînt parte dintr-o comunitate a seducției și a dialogului. Privesc în fiecare seară, într-un teatru din lumea asta, cum niște ființe ard. Se descompun, se recompun, mor și învie în fața ochilor mei, vrăjiți de cuvînt, de mintea unui regizor, de costumul unui scenograf, trupuri decupate de lumină, destine asumate, topite și cărate în existențe trecătoare. În fiecare seară caut să înțeleg cine sînt, mulțumesc pentru ce primesc, mă bucur că miracolul există și că, uneori, dau nas în nas cu el. Teatrul înseamnă Acum. Și Împreună. Niciodată o reprezentație nu seamănă cu alta. Niciunde iluzia nu este mai amețitoare.
Și breasla mea este atinsă de vanități, de iuțeli de limbă, de scindare. Și breasla mea este contaminată de puseele cotidianului. Și breasla mea se învolburează din nimic pentru nimic sau este pasivă cînd ar trebui să acționeze, să-și precizeze poziția. Dincolo de tot ce este omenesc există, însă, în valoarea artiștilor, o esență pură. Vindecătoare. Am citit Mesajul tradițional care se transmite în această zi de către o personalitate. Nu mereu am fost mișcată, deși se spun lucruri cu sens. Ce a scris actrița Isabelle Huppert dintr-o Franță agitată politic și, implicit, cultural, m-a atins foarte tare. Am simțit starea de transă, hipersensibilitatea dar și cinismul cuiva care se și apără, care este expus zilnic agresiunilor de tot felul și părerilor de tot felul. Am simțit că particip la o călătorie inițiatică. Foarte intensă. Foarte vie. La un ritual. Am vibrat la bucuria enormă și la durerea sfîșietoare a unei actrițe cu har, inteligentă, sclipitoare. Fiecare cuvînt, fiecare idee este parte dintr-un destin asumat. Cu pasiune. Cu urme. Cu dezamăgiri. Iam simțit corpul pus în armonie cu mintea. Un arc care își lansează săgeata către conștiințe adormite. Inerte. De aceea, îl punem în pagină în varianta integrală. Ca să fim împreună și ca să vă mulțumim că ați făcut loc Teatrului în viețile dumneavoastră!
Marina Constantinescu

Iată că au trecut 55 de ani de când, în fiecare primăvară, are loc o Zi Mondială a Teatrului. O zi, adică 24 de ore, care încep în zona teatrului No și Bunraku, trec prin opera în stil Beijing și prin Kathakali, fac popas între Grecia și Scandinavia, între Eschil și Ibsen, între Sofocle și Strindberg, apoi între Anglia și Italia, între Sarah Kane și Pirandello, dar și în Franța, unde ne aflăm și unde Parisul este, totuși, orașul din lume care primește cele mai multe trupe străine. În continuare, cele 24 de ore ale noastre ne poartă din Franța în Rusia, de la Racine și Molière la Cehov, apoi traversează Atlanticul pentru a se opri într-un campus studențesc californian unde niște tineri reinventează, poate, teatrul. Căci teatrul renaște mereu din propria-i cenușă. Nu e decât convenție care trebuie abolită fără răgaz. Așa rămâne el viu. Teatrul are o viață bogată, care sfidează spațiul și timpul, piesele cele mai contemporane sunt hrănite de veacurile trecute, repertoriile cele mai clasice devin moderne de fiecare dată când sunt puse din nou în scenă.
O Zi Mondială a Teatrului nu este, desigur, o zi în sensul banal al vieților noastre cotidiene. Ea face să reînvie un imens spațiu-timp și, pentru a evoca spațiul-timp, aș vrea să fac apel la un dramaturg francez pe cât de genial, pe atât de discret – Jean Tardieu. Îl citez: „Pentru spațiu, se întreabă care e drumul cel mai lung între un punct și altul. Pentru timp, se sugerează să măsurăm în zecimi de secundă timpul necesar pentru a pronunța cuvântul «veșnicie». Pentru spațiul-timp, se spune: «Fixați-vă în minte, înainte de a adormi, două puncte oarecare din spațiu și calculați timpul necesar, în vis, pentru a ajunge de la unul la celălalt»”. Ceea ce rețin eu de-aici este expresia „în vis”. S-ar zice că Jean Tardieu s-a întâlnit cu Bob Wilson. De asemenea, putem rezuma ziua noastră mondială a teatrului amintindu-ne de Samuel Beckett care, în stilul său expeditiv, o face pe Winnie să spună: „Oh, ce zi frumoasă va fi fost asta!” Reflectând la acest mesaj ce mi s-a făcut onoarea a-mi fi cerut, mi-am amintit de toate aceste vise, din toate aceste scene. Așa că nu vin singură în această sală a UNESCO. Mă însoțesc toate personajele pe care le-am interpretat pe scenă, roluri pe care crezi că le-ai părăsit atunci când seria de spectacole s-a încheiat, dar care duc înăuntrul tău o viață subterană, gata să ajute sau să distrugă rolurile ce vor veni după ele: Fedra, Araminta, Orlando, Hedda Gabler, Medeea, Marchiza de Merteuil, Blanche Dubois... Și mă însoțesc, de asemenea, toate personajele pe care le-am îndrăgit și le-am aplaudat ca spectatoare. Și, astfel, eu aparțin lumii întregi. Sunt grecoaică, africană, siriancă, venețiană, rusoaică, braziliancă, iraniancă, romană, japoneză, marsilieză, newyorkeză, filipineză, argentiniancă, norvegiancă, coreeancă, nemțoaică, austriacă, englezoaică, într-adevăr lumea întreagă. Adevărata globalizare asta este.
În 1964, cu ocazia acestei Zile a teatrului, Laurence Olivier anunța că, după mai mult de un secol de luptă, în Anglia tocmai se crease, în sfârșit, un teatru național pe care el îl dorise, de îndată, un teatru internațional, cel puțin prin repertoriu. Știa bine că Shakespeare aparținea, în lume, întregii lumi.
Mi-a făcut multă plăcere să aflu că redactarea primului mesaj al acestor Zile Mondiale ale Teatrului, în 1962, i-a fost încredințată lui Jean Cocteau, desemnat ca atare pentru că este, nu-i așa, autorul unui „ocol al lumii în 80 de zile”. Eu am făcut ocolul lumii într-un mod diferit – în 80 de spectacole sau 80 de filme. Spun „filme” pentru că nu fac nicio deosebire între a juca în teatru și a juca în film, lucru care surprinde întotdeauna când îl spun, dar e adevărat, așa este. Nicio deosebire.
Vorbind aici, nu sunt eu însămi, nu sunt o actriță, sunt doar una dintre atât de numeroasele persoane prin care teatrul continuă să existe. Este oarecum datoria noastră. Și necesitatea noastră. Cum ai spune: nu noi facem teatrul să existe, mai degrabă noi existăm datorită lui. Teatrul e foarte puternic, el rezistă, supraviețuiește tuturor obstacolelor, războaielor, cenzurilor, lipsei de bani. E destul să zici „decorul e o scenă goală dintr-o epocă nedeterminată” și să lași să intre un actor. Sau o actriță. Ce va face el? Ce va face ea? Vor spune ceva? Publicul așteaptă, vrea să afle, publicul fără de care nu există teatru, să nu uităm asta niciodată. O persoană într-o sală este un public. Nu prea multe scaune goale, totuși! Doar la Ionesco... La final, Bătrâna spune: „Da, da, să murim în plină glorie... să murim pentru a intra în legendă... O s-avem, cel puțin, o stradă cu numele nostru...”
Ziua Mondială a Teatrului există de 55 de ani. În 55 de ani eu sunt a opta femeie căreia i s-a cerut să pronunțe un mesaj, în fine, nu știu dacă e potrivit cuvântul „mesaj”. Predecesorii mei (masculinul se impune!) vorbesc despre teatrul imaginației, al libertății, al originilor, au evocat multiculturalitatea, frumusețea, întrebările fără răspuns... În 2013 – nu sunt, așadar, decât patru ani de-atunci –, Dario Fo spune: „Singura soluție a crizei constă în speranța că se va declanșa o mare vânătoare de vrăjitoare împotriva noastră, mai ales împotriva tinerilor care vor să învețe arta teatrului: astfel va lua naștere o nouă diaspora de comedianți care, fără îndoială, va scoate din această constrângere niște beneficii de neimaginat, printr-o reprezentare de tip nou”. Beneficii de neimaginat – iată o formulă frumoasă, demnă de a figura într-un program politic, nu?... Pentru că mă aflu la Paris, cu puțin înaintea unor alegeri prezidențiale, le sugerez celor care par să aibă chef să ne guverneze să fie atenți la beneficiile de neimaginat aduse de teatru. Dar fără vânători de vrăjitoare!
Pentru mine, teatrul este celălalt, este dialogul, este absența urii. Prietenia între popoare – nu prea știu ce vrea să însemne asta, dar cred în comunitate, în prietenia între actori și spectatori, în unirea tuturor celor pe care-i reunește teatrul, cei care îl scriu, cei care îl traduc, cei care îl luminează, îl îmbracă, îl decorează, cei care îl interpretează, cei care îl fac, cei care merg la el. Teatrul ne apără, ne adăpostește... Chiar cred că ne iubește... atât cât îl iubim... Mi-aduc aminte de un bătrân regizor tehnic de modă veche, care, înainte de ridicarea cortinei, în culise, spunea în fiecare seară, cu voce fermă: „Faceți loc teatrului!” Acesta va fi cuvântul de încheiere. Mulțumesc.