Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Isaac Bashevis-Singer: Şoşa de Anton Celaru


Isaac Bashevis-Singer (1904-1991, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1978) se dovedeşte şi în romanul Şoşa un maestru în reconstituirea literară a mediului natal, chiar dacă părăsit de multă vreme. De altminteri, romanul este scris la persoana întâi, iar naratorul, tânărul scriitor şi publicist Aaron Greidinger din Varşovia interbelică, retrăieşte parţial biografia autorului însuşi. Povestea ne spune că, la aproape douăzeci de ani de la evadarea lui din Krochmalna, celebrul cartier al sărăcimii evreieşti din capitala Poloniei, Aaron Greidinger (pe care prietenii îl alintă cu apelativul „Ţuţik”, băieţandrul) se întoarce acolo, dar numai cu intenţia unei descinderi turistice. Însoţeşte o actriţă a teatrului idiş, Betty Slonim, sosită din America şi dornică să se scalde, pe parcursul unei promenade, în „pitorescul” mizeriei acelui furnicar de oameni. Acest capriciu îi rezervă însă tânărului condeier un impact care-i va modifica radical viaţa. Fără să se aştepte, o regăseşte aici pe Şoşa, dragostea lui din copilăria petrecută în aceeaşi clădire sordidă.

„Un copil dulce, o sfântă în felul ei”, astfel o caracterizează pe Şoşa un personaj din roman. Deşi nu pe deplin dezvoltată somatic şi psihic, ea impresionează prin candoarea mereu împletită cu sclipiri de sensibilitate, bunătate şi inteligenţă. Reîntâlnirea îi prilejuieşte lui Aaron Greidinger o revelaţie: sentimentele lui de odinioară pentru Şoşa au rămas nu numai intacte, ci au căpătat brusc tensiunea specifică vârstei lui actuale, aceea a unei iubiri autentice şi profunde, care îl uimeşte şi pe el. Legăturile erotice de până acum (inclusiv aceea cu Betty Slonim), marcate de îndoieli şi crize, rămân în urmă şi, spre surprinderea tuturor, ia decizia de a se căsători cu Şoşa.

În episodul pe care îl prezentăm cititorilor, Aaron Greidinger apare tulburat de această hotărâre (pe care o va duce totuşi la îndeplinire) şi de dificultăţi profesionale, între care, mai ales, eşecul unei piese scrise pentru Betty Slonim. La starea lui depresivă contribuie mult atmosfera apăsătoare creată de ameninţarea invadării Poloniei de către Germania hitleristă şi de presimţirea Holocaustului.

Versiunea românească a romanului Şoşa va apărea în curînd la Editura Hasefer.

Oberchelnerul alergă în întâmpinarea noastră şi ne conduse în nişa unde Sam şi Betty luau masa ori de câte ori veneau aici. Regretă, spuse el, că nu i-a mai văzut pe Sam şi pe Betty de mult timp. Cu toate că era înainte de amiază, la unele mese erau aşezaţi oameni care mâncau carne şi peşte şi beau bere. Betty a comandat pentru ea cafea şi prăjituri, iar pe mine m-a convins să iau ouă cu chifle şi cafea. Chelnerul ne reproşă din priviri că am comandat un mic dejun întârziat în locul unui dejun timpuriu. De la celelalte mese eram priviţi cu o anumită curiozitate. Betty arăta prea elegantă pentru un însoţitor ponosit ca mine.

– Cât timp a trecut, mă întrebă ea, de când nu ne-am mai văzut? Mi se pare că e o veşnicie de atunci. Sam vrea să mă întorc în America, da eu, în ciuda tuturor dezamăgirilor, m-am îndrăgostit de Varşovia. Ce aş putea face în America? La New York se ştie tot ce se petrece oriunde. Cei de la sindicatul actorilor au auzit desigur că n-am realizat nimic aici şi acţiunile mi-or fi scăzut mai jos decât oricând. Actorii stau la Café Royal şi fac din ţânţar armăsar. Ce altă treabă au decât să bârfească? Unii dintre ei au strâns ceva bani în vremuri mai bune. Cei care nu au nimic capătă ajutor de la guvern. Vara, dau, timp de câteva săptămâni, spectacole în hotelurile din Munţii Catskill. America a devenit o ţară în care poţi să nu munceşti dacă nu vrei. Beau cafea şi flecăresc. Bat toată ziua cărţile. Fără cărţi de joc şi fără cleveteli ar muri de plictiseală. Necazul meu este că nu-mi place jocul de cărţi. Sam a încercat să mă înveţe, dar nici numele cărţilor nu le-am putut deprinde. M-a împiedicat un soi de instinct îndărătnic. Ţuţik, sunt aproape terminată. Mi-am jucat ultimul rol. Nu mi-a rămas decât să-mi iau zilele.

– Şi tu?

– Cum adică? Vrei să te însori cu Şoşa pentru a face din ea o văduvă?

– Am s-o iau cu mine pe lumea cealaltă.

– Aşadar, eşti, cum se spune, sănătos tun şi nebun de legat. În ce mă priveşte am încercat an de an să joc teatru şi m-am împotmolit de fiecare dată. Pe lângă asta, sunt ceva mai în vârstă decât tine. Tu, însă, de ce eşti atât de disperat? Scrii povestiri, nu piese de teatru. Ca dramaturg eşti abia un boboc – dar plin de talent, cred eu. Uite, suntem serviţi – eu cu prăjituri, tu cu ouă. M-am întrebat de ce condamnaţii la scaunul electric se mai obosesc să ia o masă îmbelşugată înainte de a fi executaţi. Cer o friptură în sânge şi un desert rafinat. De ce nu le e indiferent unor asemenea oameni ce mai pun în gură, când peste o oră vor fi morţi? S-ar zice că viaţa şi moartea nu au nimic în comun. Te poţi hotărî să mori mâine, dar azi mai vrei să mănânci ce-ţi place şi să dormi într-un pat cald. Ce gânduri ai de fapt?

– Vreau să scap pentru totdeauna din infecţia asta uriaşă.

– Doamne-Dumnezeule, pe vaporul cu care am venit în Europa nu mi-ar fi trecut nici o clipă prin minte că ambiţiile mele neroade vor aduce pe cineva într-o asemenea stare.

– Betty, nu e vina ta.

– Dar a cui?

– Oh, toate laolaltă sunt de vină. Evreii din Polonia nu mai au scăpare. Când am spus asta la Clubul scriitorilor, m-au contrazis vehement. S-au lăsat prinşi în mrejele unui optimism prostesc, dar eu sunt sigur că vom fi cu toţii nimiciţi. Polonezii vor să se descotorosească de noi. Ne socotesc o naţiune înăuntrul altei naţiuni, un corp străin şi dăunător. N-au curajul să ne extermine ei înşişi, dar nu vor vărsa nici o lacrimă când o va face Hitler în locul lor. E sigur că Stalin nu ne va lua apărarea. De când există o opoziţie troţkistă, bolşevicii au devenit cei mai răi duşmani ai noştri. Lui Troţki i se spune în Rusia „Iuda”. Fapt este că aproape toţi troţkiştii sunt evrei. Dacă îi dai unui evreu o revoluţie, el cere o altă revoluţie – una permanentă. Dacă îi dai un Mesia, el mai vrea unul. În ce priveşte Palestina, lumea nu doreşte să avem un stat al nostru. Tristul adevăr este că mulţi evrei din ziua de azi nu mai vor să fie evrei. E, însă, prea târziu pentru o asimilare deplină. Oricine va câştiga războiul ce se apropie ne va lichida.

– Poate că-l vor câştiga democraţiile.

– Democraţiile sunt pe cale să se sinucidă.

– Bine, nu-ţi lăsa cafeaua să se răcească. Dacă nu te-ai hotărât s-o cari în spinare pe nătânga asta de Şoşa, ai putea ajunge uşor în America. Acolo, evreul se mai descurcă. Eu mă pot întoarce, dar gândul ăsta mă-nfioară. Sam nu poate rămâne nici o seară acasă. Trebuie să se ducă întotdeauna undeva – de obicei la Café Royal, unde se întâlneşte cu scriitorii pe care-i finanţează şi cu actriţele care i-au fost cândva amante. E singurul loc unde el este cineva. E de râs, dar există un singur locşor în întreaga lume – un restaurant de clasa a treia – unde se simte acasă la el. Mănâncă acolo plăcintele pe care doctorii i le-au interzis. Îşi umple burta în fiecare seară cu douăzeci de ceşti de cafea. Fumează trabuc după trabuc, ştiind bine că sunt o otravă pentru dânsul. Îmi cere să merg cu el, dar pentru mine localul acela e un cuib de şerpi. Cei de acolo m-au urât întotdeauna, iar acum m-ar mânca de vie. Teatrul evreiesc, la care Sam mă duce de două ori pe săptămână, a ajuns într-un hal fără de hal. Este un chin pentru mine să ascult glume răsuflate şi să văd nişte ţaţe de şaizeci de ani făcând pe domnişoarele de optsprezece. Tristul adevăr este că nu există nicăieri în lume un loc unde să mă simt la largul meu.

– În privinţa asta suntem o pereche foarte potrivită.

– Am fi putut fi, dar n-ai vrut. Ce-i spui tu acestei Şoşa cât e ziua de lungă?

– Nu vorbesc mult.

– Ce e cu tine? Faci asta din masochism?

– Nu, Betty, o iubesc cu adevărat.

– Există lucruri pe care trebuie să le vezi pentru a le socoti reale. Altfel, sunt inimaginabile: tu şi Şoşa... eu şi Sam Dreiman... El, cel puţin, se simte bine printre amicii lui.

Ridicând privirea, l-am zărit pe Feitelzohn. Se afla la câţiva paşi de masa noastră, cu un trabuc între buze, cu pălăria de panama împinsă spre ceafă şi cu un baston agăţat de umăr. Nu-l mai văzusem niciodată cu baston. Arăta îmbătrânit şi schimbat. Avea acelaşi zâmbet delicat, dar obrajii îi erau supţi, de parcă ar fi rămas fără dinţi. Se îndrepta spre masa noastră cu paşi mici.

– Aşa stau deci lucrurile? făcu el cu o voce înăbuşită şi-şi scoase trabucul din gură. Zău, Ţuţik, încep să cred în puterile tale ascunse... Puse trabucul pe scrumiera de pe masa noastră şi continuă: Treceam prin dreptul restaurantului şi ce mi-am zis? „Poate că Ţuţik e aici”. Bună dimineaţa, doamnă Slonim. Sunt atât de zăpăcit, că am omis să vă salut. Cum vă simţiţi? Îmi face plăcere să vă revăd. Ce voiam să vă spun? Da, e vorba de Ţuţik. Mi-am zis în sinea mea: „Ce să facă el aici atât de devreme? Vine numai împreună cu Sam Dreiman şi niciodată în cursul dimineţii”. Eram gata să-mi continuu drumul, dar picioarele m-au adus aici pentru că aşa au vrut ele. Ţuţik, ar trebui să-ţi fie ruşine. De ce te ţii departe de prietenii tăi? Te-am căutat peste tot – Haiml, Celia şi eu. Cred că te-am sunat de vreo douăzeci de ori, dar menajera mi-a dat întotdeauna acelaşi răspuns: „Nu-i aici”. Ce s-a-ntâmplat? Ţi-ai găsit alţi prieteni, mai buni, în Varşovia?

– Doctore Feitelzohn, luaţi loc, îi spuse Betty. De ce staţi în piciaore?

– Nu încape îndoială că aveţi secrete, de vreme ce v-aţi aşezat într-un ungher. Totuşi, îmi permit să vă dau bună ziua.

– Nu avem secrete. Am discutat chestiuni de afaceri şi am terminat. Luaţi loc.

– Nu ştiu ce să spun, am început eu să mă bâlbâi.

– Dacă nu ştii ce să spui, atunci nu spune. Am s-o fac eu în locul tău. Ai fost un băieţel şi ai să rămâi un băieţel toată viaţa. Uită-te la tine, zise Feitelzohn.

– Cum de-ai trecut dintr-o dată la baston? am întrebat eu pentru a schimba subiectul.

– L-am furat. Mi l-a lăsat unul dintre americanii mei. De la o vreme, picioarele îmi dau de furcă. Merg pe un drum drept şi, brusc, încep să alerge, ca şi cum aş patina pe gheaţă sau aş coborî un deal. Ce soi de boală o fi asta? Va trebui să-l întreb pe doctorul Lipkin, medicul nostru literar, care se pricepe în medicină tot atât cât se pricepe în literatură. Până una-alta, am socotit că un baston n-are ce să-mi strice. Ţuţik, este palid. Ce-i cu tine? Eşti bolnav?

– E perfect sănătos şi nebun de-a binelea, spuse Betty. Un trăsnit de măna-ntâi.



Feitelzohn ne-a asigurat că a luat micul dejun, dar, când Betty a comandat pentru el chifle, omletă şi cafea, el zâmbi şi spuse:

– Cel care trăieşte câţiva ani în America devine american. Ce-ar face lumea fără America? Cât am trăit acolo, mă arătam întruna nemulţumit de unchiul Sam, vorbeam numai despre cusururile lui. Acum, însă, când sunt aici, America îmi lipseşte. Dacă aş vrea, m-aş putea întoarce acolo cu o viză de turist. Probabil că aş putea obţine chiar o viză de profesor. Dar, la New York sau la Boston, nici o universitate nu mi-ar asigura un angajament permanent. Şi aş pieri de lehamite dacă aş fi nevoit să predau într-unul dintre micile colegii din Vestul Mijlociu. Nu sunt în stare să stau şi să citesc toată ziua ca un şoarece de bibliotecă. Studenţii de acolo sunt mai copilăroşi decât băieţaşii noştri de la heider. Vorbesc numai despre fotbal, iar profesorii lor nu sunt cu mult mai luminaţi. America e o ţară de copii. Newyorkezii sunt ceva mai copţi la minte, dar nu foarte mult. Odată, unul dintre prietenii mei m-a urcat pe un feribot spre Coney Island. Ar fi trebuit să vezi şi tu acel loc. Ţuţik. Acolo totul e făcut pentru joacă: se trage cu puşca în raţe de tablă, se merge la un muzeu unde este expusă o fată cu două capete, se comandă unui astrolog horoscopul personal, se cere unui medium să aducă sufletul bunicului de pe cealaltă lume. Peste tot există vulgaritate, dar în Coney Island vulgaritatea este de un soi aparte – prietenoasă, de o anumită toleranţă, care pare a spune: „Eu îmi fac jocul meu, tu ţi-l faci pe al tău”. Când mă plimbam pe acele străzi mâncând un „hot dog” – aşa-i zic ei unui cârnat –, avem impresia că văd viitorul omenirii. S-ar putea chiar spune: vremea venirii lui Mesia. Într-o zi, toată lumea îşi va da seama că nu există decât o singură idee pe care am putea-o socoti adevărată: totul e un joc – naţionalism, internaţionalism, religie, ateism, spiritualism, materialism, chiar şi sinuciderea. Ştii, Ţuţik, că am o mare admiraţie pentru David Hume. În ochii mei el este singurul filozof care nu-i depăşit; este astăzi la fel de proaspăt şi de limpede ca pe vremea lui. Coney Island se potriveşte cu filozofia lui David Hume. Deoarece nu suntem siguri de nimic, nici măcar că soarele va răsări mâine-dimineaţă, jocul rămâne adevărata esenţă a strădaniei umane, poate chiar lucrul-în-sine. Dumnezeu este jucător, iar cosmosul un teren de joc. Ani la rând am căutat baza eticii, dar mi-am pierdut speranţa de a o găsi. Deodată, a devenit clar pentru mine că baza eticii constă în dreptul omului de a practica jocurile pe care şi le-a ales. Eu nu voi călca în picioare jucăriile tale, tu nu le vei călca în picioare pe ale mele. Eu n-am să scuip asupra idolului tău, tu nu vei scuipa asupra idolului meu. Nu există nici un temei pentru ca hedonismul, Cabala, poligamia, ascetismul, chiar şi amestecul de erotism şi hasidism adoptat de prietenul nostru Haiml să nu coexiste într-un oraş al jocurilor, într-o lume a jocurilor, un fel de Coney Island unde fiecare – bărbat sau femeie – să-şi poată face jocul potrivit dorinţelor sale. Sunt convins, doamnă Slonim, că aţi vizitat Coney Island nu numai o dată.

– Da, dar nu am ajuns niciodată la concluziile dumneavoastră filozofice. ş...ţ

– Doctore Feitelsohn, Ţuţik şi-a găsit o mireasă pe strada Krochmalna.

Feitelzohn îşi lăsă jos furculiţa.

– Aşa stau, deci, lucrurile? Judecând după felul în care obişnuiai să-l ridici în slava cerului pe nebunul de Otto Weininger, am crezut că ai să rămâi holtei.

Am vrut să-i răspund, dar Betty mi-a luat-o înainte:

– Ar fi putut rămâne celibatar, a descoperit însă o comoară – o cheamă Şoşa –, de dragul căreia s-a lepădat de toate principiile şi convingerile sale.

– Îşi râde de mine, am spus. O cunosc pe Şoşa din copilărie. Ne jucam împreună înainte ca eu să fi mers la heider. Eram vecini în clădirea de la nr. 10 de pe strada Krochmalna. Mai târziu, au plecat de acolo şi timp de mulţi ani...

Feitelzohn luă iar în mână furculiţa.

– Oricum, nu trebuia să fugi de prietenii tăi. Nu poţi ţine secret faptul că te însori. Dacă o iubeşti, vrem s-o cunoaştem şi s-o primim printre noi. Pot s-o sun pe Celia şi să-i dau vestea asta bună?

Văzând că Betty e gata de noi glume, i-am spus:

– Betty, fă-mi plăcerea de a nu mai vorbi în numele meu. Şi, te rog, nu fi atât de sarcastică. Doctore Feitelzohn, nu e o ştire prea bună şi nu vreau să ajungă la Celia. Cel puţin deocamdată. Şoşa e o fată sărmană, fără şcoală. O iubeam când eram copil şi n-am putut-o niciodată uita. Eram sigur că a murit, dar am regăsit-o – mulţumită lui Betty, de fapt.

– Nu am fost sarcastică. Am crezut-o foarte serios, încercă Betty să se apere.

– De ce să nu afle Celia adevărul? întrebă Feitelzohn. Ori de câte ori mă aştept ca viaţa să păstreze un anumit statu quo, se iveşte ceva neaşteptat. Istoria lumii este făcută dintr-un aluat identic cu acel al covrigilor. Ca şi ei, trebuie să-şi păstreze mereu prospeţimea. Din cauza asta, democraţia şi capitalismul se îndreaptă spre pieire. S-au învechit. De aceea a devenit idolatria atât de ispititoare. În fiecare an poate fi cumpărat un nou Dumnezeu. Noi, evreii, am împovărat popoarele cu un Dumnezeu etern şi de aceea suntem urâţi. Gibbon s-a străduit mult să descopere cauzele căderii imperiului roman. S-a prăbuşit pur şi simplu pentru că a îmbătrânit. Aud că şi cerul e pasionat de ceea ce-i nou. Când o stea oboseşte să fie stea, explodează şi devine o Nova. Calea-Laptelui se plictiseşte de laptele ei acru şi începe să se scurgă dracul ştie unde.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara