Scriitor polivalent (poet, prozator, critic, eseist, gazetar, traducător, editor), Barbu Cioculescu are parte de previzibilul handicap al acestui tip de creator ce păşeşte cu nonşalanţă peste graniţele didactice ale speţelor şi care - oricît de strălucitor ar fi - intră în impact frontal cu mentalitatea comodă a unicului gen de activitate repartizabil pe căciulă, din oficiu. De la E. Lovinescu şi G. Călinescu, care au constatat fenomenul (inclusiv pe pielea lor textuală!), lucrurile nu s-au prea schimbat. S-ar zice că bogăţia neîncadrabilă nu există ori în cel mai bun caz se reduce la filantropica apreciere a cîte unui critic-critic, care-şi face din propria restricţie o măsură aplicabilă cu o severitate ce ar dori să insinueze o morală. Dar realitatea nu pregetă a dezminţi o atare judecată... economică, nu în ultimul rînd în cazul autorului menţionat, pe care avem bucuria atît colegială cît şi prietenească de a-l felicita la împlinirea a trei sferturi de veac de viaţă. Cele două epitete cu care ne apropiem cu acest festiv prilej de personalitatea sa ne permit, în conjugarea lor, a-l aprecia "profesional", însă şi prin empatie, un unghi de abordare nesfiindu-se de celălalt, ci încercînd a se completa.
Unic fiu al ilustrului Şerban "cel Rău", Barbu Cioculescu a moştenit gena ironică a părintelui, acesta, la rîndu-i, descendent (pe cale fabuloasă!) al lui I. L. Caragiale, pe care nu numai că l-a supus unei laborioase şi revelatoare exegeze, dar l-a şi lăsat a-i modela profilul spiritual (ori, mai exact spus, a descoperi şi accentua notele inconformiste, incredule, antiutopice, cum s-ar fi rostit I. Negoiţescu, ale datului său moral). Nu credem a greşi încercînd a-l situa pe Barbu (mai mult decît poate se aştepta el însuşi!) sub egida ironiei. În plan speculativ, conceptul de ironie depăşeşte accepţia curentă, limitativ-pitorească, de zeflemea (deşi n-o dă deoparte), înglobînd aspiraţia spre o totalitate contradictorie, spre o tensiune a unei armonii ce se caută neîncetat, într-o ritmicitate de închideri şi deschideri, în aşteptarea pururi contrariată a unei comunicări ultime. Afirma Fr. Schlegel că în ironie "totul trebuie să fie glumă şi seriozitate totodată, totul trebuie să fie cu fidelitate deschis şi totodată adînc travestit... Ea cuprinde şi provoacă un sentiment de insolubilă contradicţie între condiţionat şi necondiţionat, de imposibilitate şi de necesitate a unei comunicări totale". Din punct de vedere sociologic, ironia corespunde unei crize a unicităţii aristocratice. Ea democratizează spiritul prin acceptarea diversităţii ce indică relativitatea privilegiului. Jan-kelevitch arată că "ironia e veselia puţin melancolică inspirată de descoperirea unei pluralităţi; sentimentele, ideile trebuie să renunţe la solitudinea lor seniorială pentru vecinătăţi umilitoare, să coabiteze în timp şi spaţiu cu mulţimea; noutăţile mărturisesc bătrîneţea lor, universul se animă, dar particularitatea se atrofiază, există în univers mai multă varietate dar mai puţină fervoare". Din punct de vedere moral, ironia se arată stenică, semnalînd o bună digestie a conştiinţei: "Obiectiv, neîncrederea şi ironia sînt semnele sănătăţii", glăsuia Nietzsche. Şi tot din marele german putem spicui o... ironică observaţie privitoare la prestigiul similiestetic ori chiar de-a dreptul estetic al discursului ironic: "Toate cele omeneşti cîştigă în consideraţie prin apariţia observaţiei ironice: de aceea este ironia în lume aşa de inutilă". Cerem iertare cititorului şi mai întîi de toate sărbătoritului pentru acest preambul, însă aşternîndu-l am avut simţămîntul că nu alcătuim altceva decît o fişă de caracterizare a lui Barbu Cioculescu, al cărui scris prezintă mereu acuităţi în stare a precipita teoretic, a se înscrie în hora reflexivă a unei complexităţi. N-am făcut decît a-i capta sugestiile. Analizată sau numai gustată (degustată, în chip gourmet!), ironia ni se pare a reprezenta o facultate dominantă a operei avute în vedere ca şi a omului aflat de veghe în spatele ei, facultate pe care n-am putea-o ocoli fără riscul unei improprietăţi.
Barbu Cioculescu gîndeşte, simte, scrie caragialeşte. Desigur, intră în maniera d-sale şi niţel Arghezi, acel ironist à outrance, care însă a fost vizibil îndatorat în tabletele-i somptuos-corosive şăgalnicului autor al Momentelor. Dar legătura trebuie făcută cu rădăcina din care se trag sevele definitorii, trecute, fireşte, prin alambicurile unui veac de litere şi evenimente, de frămîntări şi frisonări înăuntrul ca şi-n afara esteticului. Din spaţiul intraestetic remarcăm persiflarea ca mod sufletesc de manifestare şi recognoscibilitate, neobosita acribie, elasticitatea cuvintelor ce se leagă şi se balansează-n articulaţii precise, jocul nuanţelor care (s)clipesc ori fac cu ochiul. Din zona extraestetică reţinem o amărăciune decantată, adusă la zi, acel amestec de criterii pragmatice etalate cu scepticism viguros şi de idealisme machiate din pudoare, la răscrucea conflictuală a formei exorbitante cu fondul iarăşi şi iarăşi insuficient, într-o variantă istorică agravată de presiunea experienţelor anterioare. Fraza e adesea arborescentă, spartă (vorba vine!) de paranteze, preciziuni, retuşuri (aparente), realizînd aerul unui baroc ori chiar rococo (o pompoasă arlechinadă pedantă a asceticei ironii ce frizează, în sine, neantul). Beatitudinea lucidă are o factură extrovertită, aşadar vrea să fie observată, din care motiv se teatralizează. Frînturile de spectacol lexical se mixează lejer cu cele de reprezentaţie politică, economică ori...biologică: "În timp ce întreaga suflare a naţiei, inclusiv puzderia de minorităţi, simte euforia creşterii pe al doilea an cu 5% a P.I.B.-ului, şi se înghesuie la ghişeele circumscripţiilor financiare, la plata impozitelor, pentru ca P.I.B.-ul să crească cu 5,2%, scriitorul nostru rebifează - cer scuze pentru barbarism d-lui Pruteanu - ricanează, reniflează - sper să nu mă lege -, reproşează, răbufneşte - în fine, un termen neaoş - răstălmăcind rebarbativ remarcabile realizări rostuitoare reformiste, restituindu-ne renovator recunoscătoarei Europe, simţitoare la silinţele, strădaniile, sforţările pe care stăruitor le susţinem, cu suita de sacrificii silenţios suferite. Cu cruzime canibalică se pronunţă cuvîntul corupţie. Pe cînd miezul chestiunii rezidă, rezidual - rog reculegere! în însăşi împletitura A.D.N.-ului obştei".
Caricatura lui Barbu Cioculescu posedă o natură inclementă prin evidenţierea unor contraste. Grotescul unor situaţiuni ori personaje nu este implicit, resorbit în stupiditatea, sterilitatea, absurdul elocvente prin ele însele, ci arătat cu degetul prin comparaţia imaginii caricate cu cea reală. Ca şi cum caricatura unui individ ar fi fost alăturată fotografiei lui ori suprapusă ei, spre a detaşa întocmai liniile deformării. Parodia terfeleşte modelul în felul cel mai explicit: "În P.S.D. se crezuse pînă mai ieri că fruntaşii peremişti sînt nişte irecuperabili extremişti, ponegritori fără decenţă ai preşedintelui republicii şi ai primului său ministru, adversari viscerali ai Reformei, îndîrjiţi, obstinaţi, neînduplecaţi tartori de moţiuni simple, duşmani de moarte ai U.D.M.R.-ului. În atîtea rînduri mînjiseră ei figura de imperator a d-lui Năstase, de retor elin a d-lui Iliescu, încît ai fi presupus că cei etern injuriaţi nu vor ierta niciodată. Că, oricum, ei ştiau cu cine au de-a face. În realitate, şi aici a operat ignoranţa: chestionat, secretarul general al P.S.D.-ului, dl Cosmin Guşe, despre noile achiziţii ale partidului său a răspuns - şi aş fi pariat pe toate bunurile mele materiale - că nu ştie nimic despre d-nii Meşca şi Neacşu. Dar că nu-l încearcă dubii că, poposiţi sub cortul puterii, aceştia se vor comporta ca fideli paladini - pe potriva, eventual, a d-lui Adrian Păunescu". Acest caracter demonstrativ al imaginii caricate e urmărit ca o inserţie a ei în istorie (aşa-zisa satiră a lui Caragiale, cu toată pasta ei balcanic-bucureşteană, fin de siècle, înfăţişa mai curînd un aspect tipologic; o vagă intemporalizare se asocia, paradoxal, cu puzderia de detalii ale locului şi momentului, de unde, poate, prelungirea unei "actualităţi"). Aci tipologia e dublată de "indicaţiile de regie" ale pamfletului cu adresă precisă, rejetabilul fiind desemnat cu oroarea unui cronicar care nu se mărgineşte a prinde o atmosferă, ci documentează. Impresia e de cooperare între ficţiune şi stilul verité. Tiparul Caragiale e adaptat unui sens, realist, prevăzut cu contururi care fără a impieta asupra ironiei ca "gratuitate" îi acordă o pondere epocală: "Uimirea, consternarea, revolta securiştilor pensionaţi sau reciclaţi, de a se vedea arătaţi cu degetul pentru ceea ce a fost, la urma urmei, exercitarea de arte, activitate de cerc restrîns unor persoane deosebit de înzestrate şi, într-un fel predestinate, este de înţeles. Mai întîi că nu toţi au bătut, torturat, ucis, ci doar au dat birocratice îndrumări, pe bază de legi ale luptei de clasă.(...) Şi, bineînţeles, nu au bătut personal nici ministrul învăţămîntului, savant înfăptuitor de reforme şcolare, nici abilul diplomat Lipatti, nici translatorul lui Ceauşescu, ulterior revoluţiei ministru şi el al relaţiilor noastre externe - sau doar ambasador, iată că nu mai ştiu! N-au bătut profesorii de la Academia Ştefan Gheorghiu, astăzi rectori/proprietari de universităţi şi de posturi de televiziune. Dacă ne gîndim mai bine, n-a bătut nimeni, niciodată pe nimeni: pe inginerul Ursu l-a ucis un codeţinut, cum tot astfel, de curînd un codeţinut l-a omorît în bătaie pe un arestat de drept comun". Aşa cum în poetica actuală a apărut viziunea textului ce se scrie pe sine, putem spune că în asemenea pagini istoria are aerul a se scrie pe sine, nu fără ironia de rigoare...
În legătură cu Barbu Cioculescu se poate pune chestiunea, pentru unii devenită oţioasă, agasantă, a participării creatorului la viaţa cetăţii. Homo aestheticus s-a văzut nu o dată repudiat ca individ civic, fie în principiu, socotit ca un soi de lunatic ori de nevolnic, (ne)bun la nimic, fie, cînd nu s-a mai putut nega evidenţa, ca un resentimentar, un frustrat, un bolnav. Estet de speţă balcanic-occidentalizată (precum Paul Zarifopol, Alexandru Paleologu, Alexandru George şi Nenea Iancu însuşi), Barbu Cioculescu a avut şansa unei sensibilităţi augmentate la injustiţie, turpitudine, violenţă, urîţenie, care l-a angajat pe măsură, îndată ce s-a ridicat bariera cenzurii. Nu teoreticienii, metodologii, erudiţii captivi ai Bibliotecii Babel s-au înrolat în primul rînd al luptei împotriva regimului opresiv şi a urmărilor sale atît de greu suportabile, ci slujitorii "artei pentru artă", cum li se zicea odinioară, precum
I. Negoiţescu, Virgil Ierunca şi chiar ultimul A.E. Baconsky. Ei au format o surprinzătoare trupă de şoc estetică. Energia lor emoţională constituia un reactiv mai puternic, un combustibil mai eficient în puritatea sa părelnic dezavantajantă. Căci mărturia artei concentrată asupră-şi nu e, cum se pretinde, unilaterală, egotistă şi egoistă, ci una care dă seama de întregul fiinţei, o lume în lume, chiar dacă se exprimă în registrul ironiei, pe care, după cum am văzut, Schlegel o pune în ecuaţie cu o "comunicare totală". Militantismul artiştilor "puri" se bizuie aşadar pe un conflict al unei lumi cu o nelume, artificiul estetic, corespunzînd unei integrităţi şi unei organicităţi, vituperează cu maxim efect jalnicul artificiu moral al lumii totalitare şi post-totalitare... Salutăm în persoana lui Barbu Cioculescu nu numai unul din condeiele cele mai agere şi mai rafinate de care dispun azi literele româneşti, ci şi pe un paladin al bunului simţ şi al demnităţii ce se cuvin a încununa o înzestrare scriitoricească, indiferent de dimensiunile ei. În cazul de faţă nu e vorba nicidecum de o vocaţie minoră (pe companionii aniversatului i-am numit mai sus). Telegrafic zis, prinosul ce i-l aducem lui Barbu Cioculescu e admiraţia.
