Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Ireneusz Kania: “Cultura română - pasiunea mea” de Nicolae Mareş


Ireneusz Kania este unul dintre cei mai asidui şi productivi traducători şi exegeţi polonezi ai culturii româneşti în spaţiul polonez şi chiar din lume. Absolvent al Universităţii Jagielone din Cracovia, având ca profesori pe renumitul românist, Emil Biedrzycki, şi pe lectorul ieşean, Ion Tiba, a funcţionat în anii ’60 şi ’70 ca redactor la cunoscuta editură cracoviană, Wydawnictwo Literackie, unde l-am şi cunoscut. S-a implicat foarte mult în deceniul al şaptelea din secolul trecut la realizarea unor proiecte pe care i le-am sugerat în perioada aceea, respectiv de a introduce în planurile editoriale o seamă de creatori români, în traducerea lui Zbigniew Szuperski, printre care Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Ana Blandiana, D. R. Popescu şi alţii, proiect realizat în întregime. Pentru Institutul Editorial Polonez din Varşovia, Ireneusz Kania a tradus şi publicat în 1979 Vânătoarea regală a romancierului român Dumitru Radu Popescu, în vogă pe atunci, intrat pe nedrept într-un con de umbră în ultimul timp. În acei ani, Ireneusz Kania a contribuit, totodată, la realizarea Antologiei de poezie românească, publicată un deceniu mai târziu de Danuta Bienkowska şi Irena Harasimowicz tot la PIW.

Asumându-şi statutul de liber profesionist în anii ’80, Ireneusz Kania, ca renumit orientalist (cunoaşte un mare număr de limbi din acest spaţiu), îşi va consacra activitatea transpunerii în limba polonă a creaţiei lui Mircea Eliade, din care, cu excepţia Tratatului de istorie a religiilor, care apăruse deja în polonă încă din 1966, va traduce în ordine, printre altele: Secretul doctorului Honigberger, Anunţul echinoxului, Tinereţe fără de tinereţe, Dayan, Recolta solstiţiului, Ocultism, vrăji şi mode culturale, Alchimia asiatică, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Jurnal indian, Roman indirect, Contribuţii la filosofia Renaşterii, Fragmente din Jurnal, Patanjali şi Yoga etc. Din Cioran a tradus, printre altele, Pe culmile disperării, Convorbiri cu Cioran, Lacrimi şi sfinţi. A publicat în versiune polonă Şase maladii ale spiritului contemporan de Constantin Noica în 1977, precum şi Jurnalul de la Păltiniş de G. Liiceanu.

Am enumerat numai o parte din transpunerile sale din literatura noastră ca introducere la dialogul de mai jos privind apropierea şi raporturile sale cu viaţa culturală şi spirituală românească.

Nicolae Mareş – Cum a început „aventura” cu ţara noastră şi românitatea ei?

Ireneusz Kania – Am să plec de la următoarea remarcă: prietenia mea cu literatura română este, într-un anumit grad, un element de seamă în viaţa mea, nu şi unic, din complexul emoţional şi intelectual mai larg pe care aş putea să-l denumesc „farmecul României”, şi ale cărui rădăcini mi-ar fi astăzi foarte greu să le identific sau denumesc. Mi se pare totuşi că la începutul acestei apropieri ar sta muzica populară românească şi cele două rapsodii compuse de Enescu. Aşadar, muzica populară şi cea cultă enesciană au fost cele care m-au fascinat la început. De aceea, în 1963, când am venit pentru prima oară în România, m-am simţit fericit auzind-o la fiecare pas. Ştiam pe atunci – graţie profesorilor mei, domnii E. Biedrzycki şi I. Tiba – destul de bine româneşte şi imediat m-am simţit aici ca la mine acasă. Din păcate, şi din aceeaşi cauză ca şi în Polonia de atunci, despre anumite lucruri şi despre anumiţi oameni nu se putea vorbi sincer şi deschis cu colegii români. Ba, nu se putea vorbi deloc. Printre temele aşa-zise „tabu” figurau Mircea Eliade şi Emil Cioran. Despre cei doi însă mi-a pomenit un coleg mai în vârstă dintr-o universitate vest-germană. Ambii eram prezenţi la Cursurile de vară de la Sinaia şi neamţul mi-a spus că persoanele respective, născute în România, se numără printre cei mai mari gânditori şi filosofi, în plan nu numai european; că lucrările lui Eliade deschideau perspective cu totul inedite pe tărâmul istoriei şi fenomenologiei, inclusiv în domeniul religiilor, iar Cioran îi înfuria şi fermeca pe filosofi, care adesea se străduiau să-l desconsidere, în acelaşi timp fiindu-le cu neputinţă să se desprindă de cărţile lui.

Destăinuirile acestea m-au intrigat foarte mult. Imediat ce m-am reîntors în Polonia, am căutat, dar n-am putut găsi însă nici una din operele lor. Ulterior, am dat peste Yoga (în franceză) şi peste Tratatul de istoria religiilor. Mă interesam pe atunci de diferitele religii şi tradiţii spirituale, învăţam de asemenea unele limbi orientale – şi iată că găseam în opera lui Eliade nişte concepţii uimitor de apropiate de intuiţiile mele (de pildă s a- c r u l apărând adesea în deghizarea cotidianului). Şi mai mult: unul din cele mai importante puncte de plecare pentru teoriile lui Eliade îl constituia lumea spirituală indiană, care atunci mă pasiona şi pe mine. Importanţa pe care Eliade a acordat-o întotdeauna religiilor şi gândirii indiene – mai ales cu privire la problema autocunoaşterii – mi-a întărit convigerea că ceea ce India înfăptuise în acest domeniu constituie o valoare inegalabilă şi nepieritoare – ca, de exemplu, concepţia autorealizării omului ca o călătorie între Scilla şi Charibda necesităţii (înţelese în termeni karmici), care se leagă la Eliade cu experienţa propriei sale vieţi ca de o serie de încercări iniţiatice. Se ştie că scriitorul român foloseşte toate aceste motive adeseori în operele sale literare, reîntorcându-se la ele în cele două volume de Amintiri, ca şi în Jurnal.

N. M. – Şi aşa aţi trecut la traducere...

I.K. – Da, am tradus ambele opere cu o profundă emoţie, găsind în ele mult din filosofia-mi personală. Găseam la Eliade aceeaşi pasiune de-a cunoaşte,

de-a învăţa tot ce se poate, aceeaşi „omnivoracitate” intelectuală, pe care am experimentat-o încă de la începuturile adolescenţei. Însă n-aş vrea, Doamne păzeşte, să credeţi că mă compar cu unul dintre cele mai mari spirite ale epocii noastre. Doresc numai să relev unele din cauzele interesului constant pentru persoana şi opera lui Mircea Eliade, interes care m-a stimulat să traduc până în prezent peste o duzină din operele sale ştiinţifice şi literare.

M. N. – Aceasta în privinţa lui Eliade, dar cum v-aţi apropiat de Cioran?

I.K.– Cioran este al doilea mare român care a intrat în viaţa mea ceva mai târziu, prin anii ’80. Adaug că în 1991 am primit de la doamna Delia Verdeş Pe culmile disperării, cam pe-atunci retipărită în româneşte, după 57 de ani, de către Editura Humanitas, şi pe care imediat am tradus-o în polonă, adăugându-i o largă prefaţă. Aceasta a fost prima încercare de a-l prezenta cititorului polonez ca om şi gânditor. De atunci am tradus alte cinci opere din creaţia lui. Cea din urmă, Lacrimi şi sfinţi, – abia a ieşit de sub tipar. Pot afirma că, acum, când în limba polonă au apărut deja opt cărţi din opera sa, Cioran a penetrat de-a binelea în spaţiul culturii intelectuale a ţării mele.

N.M. – Fire neliniştită ca şi el, cred că n-aţi pus punct la acest capitol?

I.K. – Nu, din toamnă voi începe traducerea Caietelor.

N.M.– Sunteţi şi autorul unui volum de eseuri insolite despre cei doi. Aş dori totuşi să faceţi o paralelă între ei. Interesează viziunea unui polonez în materie.

I.K. – Se ştie că Cioran a fost, în multe privinţe, un contrast al lui Eliade. Ultimul era un nesătul de cunoaştere şi cunoştinţe ştiinţifice pe care le culegea pentru ele însele, savant cu ambiţii de polihistor, un scriitor foarte fecund, plin de încredere în sensurile existenţiale ale vieţii şi în măreţia umană, dornic de onoruri şi măguliri, profesor născut, nu făcut. Cioran, în schimb, era un pesimist incurabil şi sceptic în legătură cu facultăţile morale şi cognitive ale omului. Cioran respingea orice religie ca formă a mântuirii (deşi mistic şi fascinat de budism!) era cârcotaş în raporturile cu Dumnezeu, de vreme ce acesta s-a dovedit a fi Demiurgul cel Rău; se complăcea în contradicţii şi paradoxuri; dispreţuia ca un sihastru onorurile...

Amândoi sunt ca doi poli între care se mişcă şi propria mea reflecţie despre om, despre destinul lui. Oare a reieşit din toate acestea că amândoi îmi sunt egal de apropiaţi? Nu ştiu dacă aş putea să răspund afirmativ la o asemenea întrebare. Este poate o chestiune de vârstă, dar mai convingătoare îmi pare viziunea cioraniană – lucidă şi pesimistă, dar insuflându-ţi, totodată, o forţă plină de vioiciune (paradox deseori remarcat de altfel).

N.M. – Cum l-au primit polonezii pe Cioran?

I.K. – Reflecţiile sale provoacă, în ultimii ani, un interes tot mai mare printre intelectualii polonezi şi printre tineri, deşi interesul acesta n-a luat încă acea formă, care, probabil, pe Cioran, l-ar fi mulţumit cel mai mult, adică o dispută cu el, pasionată, dar şi principială.

N.M. – Ce ne puteţi spune despre ceilalţi autori români traduşi?

I.K. – Am avut şansa să îl traduc şi pe Noica. Şase maladii... Această carte a apărut în 1997. Dar în 2002 a apărut admirabilul Jurnal de la Păltiniş, semnat de G. Liiceanu. Pe Noica şi pe „paideea” lui am avut prilejul să-l prezint de două ori în faţa studenţilor şi-am simţit cu câtă emoţie aflau ascultătorii despre celebrul „experiment de la Păltiniş“. Tinerii constatau că şi în lumea de azi este loc pentru o reflecţie serioasă asupra surselor culturii noastre, asupra muncii individuale, a fiecărei persoane dornice să se autodezvolte şi să se autorealizeze, asupra rolului capital al relaţiei personale între maestru şi discipol. Constatau, totodată, că filosofia poate fi nu numai o disciplină oarecare academică, un pur exerciţiu intelectual, ci – poate în primul rând – un mod de viaţă. Ca pe vremuri, în cazul lui Platon, Epicur sau Aristotel... Cartea a avut un succes considerabil şi recenzii serioase.

N.M. – Revenind la ataşamentul dvs. faţă de România...

I.K. – Aş spune că în urmă cu exact patruzeci de ani am avut prilejul, la Sinaia, în Castelul Pelişor, să vorbesc în limba română, pentru prima dată în viaţa mea. Am vorbit, atunci, despre emoţiile profunde pe care mi le-au provocat varietatea peisajului României, bogăţia tradiţiilor ei folclorice, frumuseţea copiilor şi a limbii. Eram, atunci, un student de 23 de ani, care abia începea să cunoască toate acestea şi să le guste. Azi, după exact 40 de ani de cunoaştere şi de muncă, ca traducător şi exeget al operelor scriitorilor români, vreau să folosesc acest prilej pentru a-mi exprima profunda recunoştinţă pentru tot ce mi-a dat cultura românească. Ca şi pentru tot ce îmi va da în continuare. Căci aventura mea cu România continuă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara