Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Irealitatea - "un fenomen serios şi cotidian" de Dana Diaconu


Încă o dată prin intermedierea profesionistă şi generoasă a hispanistului Coman Lupu, în ipostază de traducător, cititorii români au acces la un text valoros al unui autor reprezentativ pentru literatura spaniolă actuală. Este vorba de Jocuri ale vîrstei tîrzii (Editura Humanitas, Bucureşti, 2003), romanul dens şi îndelung elaborat cu care, în urmă cu cincisprezece ani, Luis Landero (n. 1948) obţinea în Spania, chiar la debut, consacrarea în "republica literelor". În mod unanim, comentariile entuziaste au remarcat surprinzătoarea maturitate artistică de care dădea dovadă scriitorul într-o opera prima de calitate excepţională şi au semnalat prezenţa unor "ecouri cervantine".
Într-adevăr, începînd cu titlul aluziv şi pînă la referirile directe, romanul conţine destule indicii indubitabile, la nivelul temei şi al personajelor, care invită la o lectură în paralel cu aceea a lui Don Quijote. În mod evident, ambele romane se construiesc pe ideea şi tehnica jocului. O asemenea semnificaţie apare chiar pe copertele respective, fie în cuvîntul ca atare (Jocuri ale vîrstei tîrzii), fie sugerată de un altul (cum este la Cervantes epitetul ingeniosul, care precede numele faimosului hidalgo). Protagoniştii se află în situaţii asemănătoare: ajunşi la vîrste tîrzii, încearcă să ajusteze realitatea la visele lor şi intră, precum actorii, într-un joc inventat de ei înşişi pentru a contracara plictiseala, frustrarea şi anonimatul la care se simt condamnaţi în viaţa reală. Recurg la invenţie, ingeniozitate şi fantezie pentru a-şi crea o nouă identitate şi o altă îndeletnicire sub un nume nou şi sonor (Alonso Quijana devine cavalerul rătăcitor Don Quijote de la Mancha, iar Gregorio Olías, poetul de talent şi succes Augusto Faroni), care să reflecte armonios personalitatea intimă, autentică. Felul cum suportă dedublarea personalităţii, cum se raportează la ficţiune şi îşi joacă rolul fiecare din cei doi protagonişti este, fireşte, foarte diferit, dar ambii sînt secondaţi şi stimulaţi de cîte un însoţitor-interlocutor-discipol fidel (Sancho Panza şi Gil Gil y Gil, alias Dacio Gil Monroy). Analogiile şi diferenţele între cele două opere sînt numeroase şi cititorul le va putea descoperi şi savura, pentru că actualizarea romanului lui Cervantes oferă o grilă de lectură a cărţii lui Luis Landero care sporeşte "plăcerea textului".
Dincolo de diferenţele circumstanţiale, jocul în sine antrenează două categorii generale şi universale, care sînt realitatea şi irealitatea. În Jocuri ale vîrstei tîrzii, plasarea acţiunii în Spania perioadei franchiste determină prezenţa unor aspecte specifice legate de viaţa şi condiţia umană din epoca modernă (rutină, mediocritate, alienare, singurătate, criza identităţii personale, frustrare, iluzionare etc.), dar în fond se reia tema clasică şi universală a visului, în contextul dualităţii realitate/irealitate, o temă cu o veche şi prestigioasă tradiţie în literatura spaniolă (Cervantes, Calderón, Quevedo etc.), care a fost insistent pusă în legătură cu o trăsătură distinctivă a spiritualităţii şi spiritului creator hispanic: pendularea între două extreme şi tendinţa de fuzionare a contrariilor de tipul celor mai sus menţionate.
Luis Landero abordează dualitatea real/ideal, adevăr/iluzie, în spiritul lui Cervantes, relativizînd şi accentuînd caracterul plurivoc al conceptelor în ecuaţie. Astfel, "aventura" celor doi protagonişti, Gregorio Olías şi Gil Gil y Gil, care recurg la fantezie şi autoiluzionare pentru a evada din existenţa lor cenuşie şi rutinară de funcţionari şi a-şi construi o identitate nouă, conformă cu visurile lor adolescentine rămase neîmplinite, se situează pe muchii şi la frontiere incerte, care separă precar nu doar contrastele: realitate/fantezie; adevăr/închipuire; înţelepciune/nebunie; valoare/non-valoare; rîs/plîns; siguranţă/nesiguranţă; conştient/inconştient; simplitate/genialitate ş.a.m.d., ci şi nuanţările de semn diferit, posibile şi adesea uşor confundabile, permiţînd ca, bunăoară, inventivitatea şi fantezia să devieze de la sublimul visului spre grotescul minciunii, imposturii, delirului, nebuniei. Evident, realitatea şi adevărul sînt prea complexe pentru a putea fi definite în mod univoc, tranşant şi definitiv. Şi aşa cum Sancho Panza admitea cumularea percepţiilor şi perspectivelor diferite asupra unui acelaşi obiect, găsindu-i o expresie lingvistică adecvată (baciyelmo1)- tot astfel Gregorio Olías, cugetînd pe marginea faptelor sale, constată relativitatea adevărului şi a minciunii2, invocă paradoxul adevărului poetic3 şi îşi potoleşte remuşcările provocate de gîndul că ar fi un impostor, spunîndu-şi că în toate "plăsmuirile" sale exista "un miez de adevăr". Iar candidul Gil, care visează să fie filozof, descoperă şi el că realitatea este mult mai complexă decît ar lăsa să se întrevadă judecăţile de valoare sau moralizările convenţionale, simplificatoare şi rigide, perpetuate de intangibile norme sociale sau de tradiţia literară.
Cele două personaje se află permanent în prim planul romanului, partea întîi fiind dedicată prezentării prin flash-back a trecutului lui Gregorío Olías, partea a doua, dialogului telefonic cu Gil Gil y Gil, care dă un nou curs vieţii celui dintîi, acaparîndu-l total şi iremediabil, iar ultima parte, întîlnirii faţă în faţă a celor doi, care se realizează providenţial în cele din urmă, în ciuda strategiilor ticluite de Gregorio pentru a o evita. Gregorio Olías poartă povara unei ereditare "insatisfacţii cronice" în faţa realităţii, compensate imaginativ cu autoiluzionarea, evadarea într-o lume himerică şi într-o altă identitate. Bunicul, tatăl şi unchiul sînt excentrici, fanatici, maniaci, dar iremediabil "idealişti". Cu aspiraţia lor de depăşire a propriei condiţii şi circumstanţe recurgînd la fantezie şi inventivitate, cu amestecul lor de înţelepciune şi nebunie, sînt personaje care se înscriu într-o tipologie bine reprezentată în literatura spaniolă de figuri memorabile (precum Don Quijote al lui Cervantes sau Belarmino şi Apolonio ai lui Ramón Pérez de Ayala).
Gregorio se confruntă şi el cu "cenuşa rece a realităţii", care îi distruge treptat elanurile, aşteptările şi dorinţele îndreptate către un ideal de frumuseţe, de autenticitate şi de împlinire a personalităţii. Sentimentul acut al frustrării se atenuează prin recursul la ficţiune, capacitatea sa imaginativă permiţîndu-i să-"corecteze" realitatea, să mai atenueze "asprimile vieţii". Începe să inventeze şi să se autoinventeze, să dea nume noi lucrurilor din jur şi să adauge propriei vieţi unele dimensiuni inexistente, pentru a o face mai "pasionantă". Este un prim joc după reguli proprii, care îi umple existenţa cu oscilaţii între entuziasm şi disperare, iniţiativă şi neputinţă, certitudine şi şovăială, luciditate şi iresponsabilitate. Încearcă să concilieze aparenţa exterioară cu imaginile din închipuirea lui, compunîndu-şi bunăoară o înfăţişare şi un comportament care i se par adecvate idealului său de poet şi bărbat de succes: realitatea este dublată de irealitate, iar personalitatea lui suferă o sciziune de tip schizofrenic. Jocul, la început solitar şi mental, capătă o altă turnură o dată cu apariţia lui Gil. Convorbirile telefonice rutinare cu comis-voiajorul din provincie al aceleiaşi întreprinderi permit şi abordarea altor teme într-un dialog care debutează cu o farsă: Gregorio Olías îşi fabrică o nouă identitate şi se dă drept marele poet Augusto Faroni, exponent al valorilor care stîrnesc entuziasmul lui Gil - boema artistică progresul, modernitatea - şi în acelaşi timp, erou şi victimă a persecuţiilor poliţiei secrete etc. Viaţa extraordinară, spectaculoasă şi palpitantă a personajului inventat îi prinde pe cei doi într-un joc al imaginaţiei în care pun la bătaie toate iluziile rămase neîmplinite în adolescenţa lor tîrzie. Cu setea lui de noutăţi, cu admiraţia, loialitatea, fidelitatea şi credinţa lui pînă la "evlavie" faţă de partener (jocul este pentru el "o problemă de credinţă"), Gil sugerează sau anticipează răspunsurile celuilalt. Departe de a fi un ascultător pasiv, el este adesea "inductorul braşoavelor" scornite de falsul poet şi cel care deschide coridoarele fanteziei spre care se avîntă impetuoasa şi necontrolata forţă de fantazare a lui Gregorio, spre delectarea comună.
Jocul se complică şi capătă proporţii devastatoare pentru Gregorio. O dată urnit şi împins, "bulgărele de zăpadă" scapă de sub control, îl tîrăşte spre panta periculoasă a degradării prin minciună, escrocherie, delict, chiar crimă potenţială. Bulversat, dar conştient de situaţia sa dramatică, la limita cu nebunia şi impostura, personajul acţionează precipitat, încercînd să evite consecinţele grave ale faptelor sale necugetate. După plecarea de acasă şi fuga din oraş (caricaturală variantă a "ieşirilor" în lume ale lui Don Quijote), parcurge o etapă de ispăşire şi purificare rătăcind prin cîmp şi sate necunoscute, pînă în momentul cînd survine, ca prin miracol, întîlnirea cu Gil. Este momentul în care măştile cad o dată cu vălul iluzoriu aruncat peste adevărul crud al vieţii. Şi totuşi, fără a se lăsa intimidaţi de evidenta discrepanţă dintre visele lor şi realitate, hotărăsc să meargă "înainte" şi să adopte o soluţie de compromis, în sensul neexcluderii nici uneia dintre necesităţile, aparent contrarii, ale fiinţei lor umane: vor menţine vie flacăra "mitului" contrafăcut, dar, acceptînd considerente pragmatice şi imperativele realităţii, se vor face agricultori şi vor trăi la ţară, bucurîndu-se de frumuseţea vieţii în natură.
Slăbiciunea (solitudinea, deziluzia, eşecul în plan social, dar şi intim, descurajarea) a fost ceea ce i-a apropiat pe Gregorio şi Gil, doi obscuri slujbaşi în angrenajul dezumanizant al vieţii moderne. Aspiraţia comună (autodepăşirea, pentru a descoperi frumuseţea lumii şi a da un sens vieţii) i-a angajat în "aventura" unui joc în care ficţiunea este în acelaşi timp salvare şi condamnare. Jocul va fi fost riscant, nebunesc, absurd, ridicol, dar a servit la punerea în valoare a propriului potenţial şi la descoperirea că "celălalt", după ce şi-a oferit complicitatea la saltul în irealitate, este capabil de autentică dăruire şi convieţuire umană. Este ceea ce îl face pe Gil să simtă "un fel de mîndrie şi de măreţie". Finalul optimist reţine ceea ce jocul în doi a construit şi salvat (solidaritate, înţelegere, comunicare interumană) şi restituie demnitatea personajelor, care au devenit mai puternice şi pregătite pentru a înfrunta realitatea.


____________
1 Este o ingenioasă şi hazlie creaţie lexicală realizată prin procedeul compunerii, pentru a desemna obiectul care pentru Don Quijote era coiful (yelmo) lui Mambrino, iar pentru toţi ceilalţi doar lighenaşul unui bărbier (bacía).
2 Cf.: "adevărul nu e niciodată pur şi are mereu nevoie de aparenţe", iar prin minciunile pe care cineva le-ar spune despre sine însuşi, "nu va putea spune nimic (dacă amăgirea e sinceră) care să nu fie deja sugerat de propriul său trecut şi care într-un anume fel să nu fie un adevăr în adîncurile convingerilor şi dorinţelor sale." (p. 169).
3 Cf.: "poetul întotdeauna spune adevărul, chiar dacă minte" (p. 147).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara