Ion Vianu, Arhiva trădării şi a
mâniei, roman, ediţia a doua, Editura
Polirom, Iaşi, 2016, 554 p.
Câteva însemnări despre
Arhiva trădării şi a mâniei
de Ion Vianu, romanul
acestuia aflat acum la a
doua ediţie. Despre romanul
anterior al lui Ion
Vianu, Amor intelectuallis,
am scris ceva la vremea
apariţiei, într-o ambianţă de
receptare dintre cele mai favorabile.
Amor intelectuallis
a fost proclamată, în 2010, Cartea
Anului de către România
literară.
Romanul de acum al lui Ion Vianu
nu a stârnit la fel de mari ecouri, dar
poate că acestea vor veni. Le cred
îndreptăţite fie şi numai pentru faptul
că ni se oferă, după destulă secetă
în domeniu,un roman în accepţia
deplină (şi clasică) a noţiunii, cu
acţiune complexă, cu personaje
numeroase şi de puternic relief, cu
explicite raportări la un anume cadru
social şi la bornele istorice. Cum să
nu fi regăsit marea plăcere de altădată,
aceea de a mă abandona, prin lectură,
unei istorisiri care începe astfel: „Prin
anii o mie nouă sute nouăzeci şi...
putea fi văzut în Bucureşti un om
care nu semăna cu nimeni. Ieşea
în fiecare dimineaţă pe la ora zece
dintr-un bloc cu faţada spre Cişmigiu,
situat în strada Şipotul Fântânilor.
Trăgea un picior...” Şi tot astfel
mai departe.
Să spun că în spaţiu avem de-a
face cu un roman al Bucureştilor, iar
în timp cu unul care acoperă un secol.
Tot o sută de ani însumează şi Puiu
Ozias, unul din povestitorii-martori
ai şirului de întâmplări şi procese
care alcătuiesc substanţa romanului.
Să acceptăm că acest Ozias este unul
din arhivarii epocii, dacă este să
facem legătura cu titlul romanului,
al epocii în care trădarea şi mânia se
vor fi impus ca ipostaze caracteristice.
Exprimă un spirit care este, ni se
sugerează, al unei lumi anormale,
bolnave, trăitoare, şi la figurat, dar
şi la propriu, într-un climat de ospiciu.
Şi Puiu Ozias, dar şi Laban, alt personaj
cu mare prezenţă, au, într-un fel sau
în altul, legături cu ospiciul, după
cum au şi alţii, cu rol mai mare sau
mai mic în acţiune.
Am vorbit despre intervalul de
un secol asupra căruia se deschide
romanul lui Ion Vianu, aceasta prin
extinderile în timp ale unei naraţiuni
care vizează totuşi, în principal, anii
de după Al Doilea Război Mondial,
până în contemporaneitate. Protagoniş
tii sunt de mai multe feluri: unii
cu identitate istorică precizată,
persoane reale, astfel zicând : Regele
Mihai (Regele Michel i se spune în
roman), Gheorghiu-Dej, Ana Pauker
(„fiica hahamului”); alţii cu nume
schimbate dar pe care-i identificăm
uşor prin ce ni se spune că au întreprins,
pe un Leonte Răutu (în carte Rafail
Rahila), fost ilegalist iar acum subsecretar
de stat, sau pe un Lucreţiu Pătrăşcanu
în C. Buzescu, „comunist burghez,
instruit în Occident”. Alţii sunt în
roman numai proiecţii ale ficţiunii,
precum doctorul Vasiliu, directorul
sanatoriului, adorator al lui Stalin,
nelipsindu-i vreodată fotografia
acestuia de pe birou, sau Dan Naidin,
tânărul întors cu mulţi bani din Apus
unde câştigase la jocuri de noroc, sau
nebunul Balaban, cel care se considera
„mareşalul nobilimii”, sau Chelfănescu
(„Chelfă”), cercetător literar, sau
Mina, frumoasa de la Morgă pe
care „toată lumea o iubeşte, o doreşte”
şi „ tuturor le e frică de ea”. La
cine din istorie trimite personajul
Ionel Stanislas, omul politic condamnat
la muncă silnică pe viaţă după executarea
lui Buzescu (L. Pătrăşcanu),nu pot
spune sigur. Ar putea fi Gheorghe
Brătianu, unul din ultimii exponenţi
ai marii dinastii de politicieni.
Două lumi moral contingente sub
multe laturi, lumea spitalului de
alienaţi de la Răstoaca Melcilor şi
aceea a societăţii româneşti întregi,
astfel cum aceasta s-a configurat
în era de după război. Continuă să
existe, aceste lumi contingente, şi
după răsturnările din decembrie ’89,
ba chiar în forme agravante pentru
că trecerile dintr-o parte în cealaltă
se înmulţesc. Bolnavii mintal evadează
din clinică în tot mai mare număr,
împânzesc o societate şi ea bolnavă,
anormală în orice caz. Apogeul e atins
după „Revoluţie”, când „din respect
pentru drepturile omului” porţile
azilului de alienaţi vor fi deschise
larg.
Societatea în care aceştia ajung
este, aşadar, anormală, dar în ce
constă, înainte de toate, anormalitatea,
starea sa maladivă ? Este una din
mizele mari ale acestui roman, aceea
de a răspunde unei astfel de întrebări,
urmărind destinele unor eroi mereu
împotmoliţi în anormalitate. Unul
din răspunsuri acesta ar fi: sunt trăitori
într-o lume în care, necontenit, trebuie
să-şi probeze nevinovăţia. Deci nu
să li se dovedească vreo vină, ci ei
să probeze, la nesfârşit, că sunt
nevinovaţi: „Trebuia fără încetare să
faci dovada că nu erai vinovat. Vinovat
de ce? Complementul nu e necesar!
Vinovăţia era un postulat al faptului
de a trăi (...) O lume întoarsă pe dos,
în care privilegiul era un grad mai
slab al sclaviei, o lume ce lucra
fără odihnă pentru a se dezvinovăţi”.
O lume astfel alcătuită încât nebunii
dobândesc credibilitate, iar „de necrezut
era numai omul normal”.
Angrenarea unora dintre personaje
într-un complot care ar fi dus , cu
sprijinul „atlanţilor” (americanii),
la readucerea normalităţii în societate
este producătoare de drame. Cei mai
mulţi „complotişti” vor fi executaţi,
unii vor scăpa cu viaţă însă după anii
lungi de detenţie refuză să vorbească
despre acţiunea lor. Puiu Ozias,
bătrânul de o sută de ani, este unul
dintre aceştia, făcând totuşi destule
destăinuiri fragmentare care conduc
toate la încheierea că destinul românilor
nu ar fi putut să fie altul decât
acela pe care istoria l-a consemnat.
Revin la ce spuneam la început.
Un roman puternic această carte a
lui Ion Vianu, cu epică bogată, cu
personaje vii. Titlul mă trimitea la
altceva, un titlu mai potrivit, cum mi
s-a părut, pentru un eseu. I-aş reproşa
prozatorului şi cele câteva crudităţi
de limbaj, inutile alunecări în naturalism,
ca şi acel amplu poem al defecării,
parcă prea expresiv. La a treia ediţie
eu l-aş elimina. Dar acestea sunt
accidente. Peste tot în roman suntem
cuceriţi de povestire, de prezenţele
omeneşti. O mare carte în toate
sensurile.
