Cristian Pătrăşconiu: Într-o intervenţie publică, s-a întîmplat la Timişoara, aţi spus că datoraţi tot medicinei – pentru că, spuneaţi dumneavoastră, ea v-a făcut om. Dar literaturii, ce îi datoraţi?

Ion Vianu:Când am spus „tot”, am exagerat. Am vrut să spun că datorez medicinei faptul că „m-a făcut om” – şi anume, că mi-a dat o capacitate de a reacţiona în toate împrejurările, într-un mod constant şi, în acelaşi timp, lăsîndu-mă să fiu eu însumi. Dar, în privinţa aceasta, a datoriilor, sunt totuşi mai multe de spus. Am, totuşi, şi o istorie familială, o origine, o nostalgie a originilor şi, bineînţeles, o cultură, ca orice om...

C.P.: Prin urmare, şi literatura v-a făcut om, nu?

I.V.: Nici nu încape vreo discuţie că nu ar fi aşa. Literatura mi-a adus foarte mult, în primul rînd, pentru că mi-a adus exercitarea unei funcţii vitale, din punctul meu de vedere: aceea a imaginarului. Cînd citeşti, nu procesezi un simplu text; în capul tău, se întîmplă tot felul de lucruri pe care nu le controlezi şi care pot să fie, unele dintre ele cel puţin, extraordinare. De altfel, deosebirea dintre un om care citeşte şi unul care nu obişnuieşte să o facă este că lectura dezvoltă tocmai această funcţie fantastică, fantasmatică a minţii. Literatura este un puternic stimulant al asociaţiilor de idei.

C.P.: Legat de Elveţia – un accelerator de particule...

I.V.: Da, exact. Se poate spune şi aşa – un accelerator de particule nevăzute şi despre care, în absenţa literaturii şi a funcţiei sale stimulatoare, este puţin probabil să devenim conştienţi. Particule elementare şi nevăzute...

C.P.: În aceeaşi intervenţie publică la care am făcut referire la începutul dialogului nostru, aţi mai spus chiar aşa – că „medicina este un ordin cavaleresc al binelui”. Dar literatura? Cărui ordin îi aparţine aceasta? Ce e ea în ordine morală, etică?

I.V.:Literatura se comportă într-un mod foarte divers, foarte diferit. Literatura nu are o singură dimensiune. Prin urmare, ea nu este – dar poate fi şi aşa – ceva care trimite la ceea ce dumneavoastră numiţi „ordine morală”. Cînd spun aceasta mă gîndesc că literatura poate să fie complet gratuită şi în afara oricărei moralităţi, oricărei etici. Poate să fie doar un joc. Nu numai un joc absolut fantezist şi gratuit, aşa cum se şi întîmplă cu unele forme ale poeziei, dar poate şi un fel de rebus amuzant. Reprezentantul unei astfel de literaturii – la vîrf – este Vladimir Nabokov. Acest scriitor construieşte cu o abilitate diabolică – sau dumnezeiască, deşi, la Nabokov, „diabolică” se potriveşte mai bine – nişte poveşti care nu au nici o pretenţie morală. Ideea de mesaj, de literatură cu mesaj, mie personal îmi este apropiată şi convenabilă. Însă literatura nu este numai mesaj, numai etică; dar ea poate fi, desigur, şi aşa ceva. Şi chiar mai mult şi mai important decît atît: literatura poate fi un incitant etic. Şi chiar cea mai bună literatură. Pe de altă parte, nu cred că trebuie să insistăm asupra ideii că literatura se poate dispensa total de ideea de mesaj.

C.P.: Legat tot de registrul acesta al eticii, pînă la urmă, dumneavoastră credeţi despre „caracter că este un produs greu de găsit”. De ce e aşa de greu de găsit?

I.V.: Aş pune o nuanţă: am vrut să spun, cînd am făcut această afirmaţie: la noi e un produs greu de găsit. În Est, de fapt, şi în România, în mod particular. În ţări, cu alte cuvinte, care au trăit lungi perioade din destinul lor sub regimurile totalitare. Şi, legat de România, sub dominaţia unei religii a cărei primă preocupare nu a fost etica. Ortodoxia e un creştinism al frumuseţii, al adorării frumuseţii divine. E o orientare religioasă care privilegiază esteticul în raport cu eticul. Protestantismul sau catolicismul educă omul în sensul etic. Pe de altă parte, vieţuirea într-un regim legal, chiar dacă nu este neapărat o democraţie în sens modern, educă omul în sens etic. Dar domnia arbitrariului de care am avut parte, mă refer la România (şi de care încă avem, şi vom avea, parte) nu educă neapărat şi nici, în primul rînd, în acest sens. Şi trecutul şi prezentul pe care stă un viitor care se anunţă problematic pot suscita un dubiu serios cu privire la etic şi la exercitarea eticii în România. Altfel, este adevărat că rămîne ceva inexplicabil: de pildă, germanii – care nu sunt ortodocşi – au putut să genereze nazismul. Sunt protestanţi şi catolici, aşadar, teoretic, ar fi trebuit să pună în joc mai mult etică. Şi, totuşi, au dat nazismul. Cum e posibil aşa ceva? Eu spun că nu ar trebui să ne lăsăm tentaţi să afirmăm că România este o ţară de oameni lipsiţi de caracter. Ce spun eu – cînd afirm despre caracter că este un produs mai greu de găsit – e că, faţă de alte ţări, poate că e mai rar. Dar nu e cazul să acceptăm acest fapt ca pe ceva absolut şi nici ca pe o fatalitate.

C.P.: În cazul aparte al literaturii, în legătură cu această chestiune a caracterului, stau lucrurile sensibil diferit faţă de altundeva? Mă refer, din nou, în primul rînd, la noi, la România. Şi, de fapt, vă rog să îmi îngăduiţi să vă semnalez ce am în minte cînd vă întreb aşa, fiindcă am imediat şi o întrebare ascunsă în aceasta: se pot face opere mari dacă nu ai caracter?

I.V.:E o provocare mare în această tematică. Este important ce înţelegem prin „operă mare”. S-a pus şi se pune mereu întrebarea aceasta – de ce nu iau românii Premiul Nobel pentru literatură? Nobelul este orientat către ideea de mesaj, uneori chiar către ideea de mesaj politic actual. Sau dacă nu către politica imediată, atunci către umanitate. Or, literatura română este mai mult orientată către estetic şi mult mai puţin către etic. Şi, în măsura în care a fost orientată către estetic, a fost către valorile naţionale şi mai puţin către valorile universale. Cred că literatura noastră este una mare şi mi se pare ceva incontestabil aceasta, o literatură abundentă, cu multe filoane, cu multe izvoare, cu multe ieşiri. Dar nu enunţă cu necesitate valori universale.

C.P.: À propos de literatură: care ţară ajută mai mult literaturii dumneavoastră, pe care o scrieţi – Elveţia sau România?

I.V.: România. Pentru că sunt născut aici, pentru că am scris foarte mult despre originile mele, despre familia mea şi, în fond, despre România mea. Apoi, raportarea mea centrală este în relaţie cu România şi, în măsura în care mă raportez la străinătate, la ultimii mei 40 de ani trăiţi în mare parte în străinătate, referinţele de profunzime nu sunt chiar aşa de multe. În al doilea rînd, eu sunt foarte legat de limba română. Nu m-aş simţi autorizat să fac literatură într-o altă limbă.Cred că e cuviincios să faci literatura în limba al cărei co-proprietar eşti. Eu sunt coproprietar al limbii române, la ea am acces şi, ca atare, mă simt autorizat să scriu în limba română. Limba franceză nu este a mea. Îi admir, desigur, pe scriitorii care au putut să facă literatură în altă limbă decît a ţării lor de origine. Dar uitaţi-vă cît este de greu, de fapt. Kundera, bunăoară, a trăit zeci de ani în exil ca să poată să scrie una sau două cărţi în limba franceză. Şi, după ele, a revenit la limba lui maternă. J. Conrad, care era polonez, este o minune – el a scris o mare operă în limba engleză. Sau Vladimir Nabokov. Dar ei sunt excepţii. Literatura o practici în limba ta; este un fel de fatalitate.

C.P.: Dar scrieţi mai mult în Elveţia sau mai mult în România, cînd scrieţi literatură? La modul fizic, vreau să zic...

I.V.: Hm. Nu aş şti să spun exact. Dar ştiu că am scris foarte mult într-o perioadă în care am locuit, aproape exclusiv în România. Dar, ca medie, aş spune că jumătate-jumătate. În lumea literară, vedeţi, eu sunt un fel de monstru, pentru că am început să public mai masiv după 70 de ani.

C.P.: Există un loc anume, un loc privilegiat în care vă simţi foarte bine să scrieţi, cînd scrieţi?

I.V.:Nu. Pot să scriu oriunde. Dacă dispun de necesarul de loc şi de linişte, pot scrie oriunde.

C.P.: Care apreciaţi că este centrul de greutate, din unghiul dumneavoastră de vedere, al relaţiei literatură-medicină?

I.V.: M-aş putea compara cu un fluviu cu două izvoare. Unul este romanul meu familial – care se împleteşte şi în ficţiune, şi în eseistică, pretutindeni. Şi al doilea este reflecţia mea cu privire la medicină şi, în special, la psihiatrie. Cînd eram tînăr, cînd am început să practic psihiatria, eram foarte trist şi am avut chiar perioade de reală depresie, fiindcă mi se părea că mă aflu în faţa unui mister pe care nu îl voi putea elucida niciodată, misterul psihicului omenesc. Un asemenea gînd era, în acelaşi timp, incitant şi deprimant. Apoi, cu timpul, am descoperit că, de fapt, eu căutam ceva ce nu există – un cuvînt, o formulă care să poată reprezenta totalitatea. Nu există aşa ceva. Adevărul acestui „psihic” se constituie din bucăţi, într-un adevărat mozaic. Este ca şi cum ai vrea să descrii un caleidoscop. Nu îl poţi descrie. Îl roteşti şi îi recunoşti figurile, dar nu îl poţi descrie. Ei bineaici am vrut să ajung – această constatare a fost un incitant pentru mine să scriu literatură – fiindcă, pe măsură ce scriam, descopeream părţi din acest puzzle.

C.P.: Prin urmare, nu aţi elucidat misterul pentru că nu întrebaţi corect.

Aşa e: întrebarea nu era pusă în termeni adecvaţi. După un timp însă, cum ziceam, m-am liniştit. Şi pentru aceasta, m-a ajutat foarte mult formularea de tip literar. Literatura făcută din mine însumi – care, de altfel, este făcută şi din viaţă, dar şi din cărţi.

C.P.: Cum vindecă literatura? Sau, de fapt, vindecă ea cu adevărat?

Cred că în anumite momente de impas literatura poate să facă bine cititorului dacă îl ajută să se identifice într-un personaj, o situaţie. Scriitorului cred că îi face mai întotdeauna bine, dacă i se pare izbutit ceea ce a făcut, ceea ce a scris. Dacă e mulţumit că a reuşit să descrie cu acurateţe un colţ al acestui tablou confuz şi complicat care îi vine în minte, atunci îi face bine.

C.P.: Dar poate literatura să facă şi rău, să rănească?

(după o tăcere prelungă) Da, cred că da. Pentru că există o literatură care colportează ura şi resentimentele. Şi, în acest sens, ea poate să fie foarte malefică. Există, da, o asemenea literatură şi, din păcate, scriitori mari au fost tentaţi să introducă demonicul în scrisul lor. Primul nume care îmi vine acum în minte e Céline. Dar nu e numai el. Geniile se sublimează. Dostoievski era destul de rău şi meschin, dar nu în literatura lui.

C.P.: Ce este, în economia literaturii pe care dumneavoastră o faceţi, Tatăl? Tatăl şi figura tatălui?

Am scris şi un eseu despre acest subiect şi am continuat să gravitez în jurul acestei teme: Tatăl nu e nici tatăl biologic, nici cel adoptiv; el poate fi şi aşa ceva, dar şi o cu totul altă persoană. Tată este cel care dobîndeşte puterea de a consacra sau de a de-sacra ceea ce eşti. El poate fi cel care te binecuvîntează / te blestemă. Dar o face pe patul de moarte. Tatăl este o fiinţă muritoare, în momentul despărţirii, îţi acordă binecuvîntarea lui sau, dimpotrivă, blestemul. Asta este Tatăl. E interesant că această formulă care poate sta şi drept o definiţie posibilă mi-a fost confirmată mai apoi de tot felul de oameni. Cineva mi-a spus că şi-a pierdut tatăl cînd avea 6 ani şi, cînd era în ultimele clipe, tatăl l-a binecuvîntat. Şi aceasta a fost pentru el o doctorie foarte puternică, l-a făcut să reziste traumatismului de a fi. Sursa mea supremă, în ceea ce spun despre Tată, este sursa biblică, iar evenimentul referenţial este acela cînd patriarhul Iacob, devenit Israel, îşi binecuvîntează sau îşi blestemă fiii. Fiecare are dreptul la porţia lui de blestem şi de binecuvîntare. Blestemul, de altfel, este nuanţat – pentru că poate fi condamnare absolută sau numai parţială. Şi de aceasta depinde soarta întregii descendenţe. Vechiul Testament este cel care a încetăţenit figura Tatălui şi nu se ştie în ce măsură acest Tată este unul istoric. Adică, s-ar putea să dispară la un moment dat. Însă acum încă trăim într-o societate a taţilor. Poate din ce în ce mai puţin. Un psihanalist german a şi spus, de altfel, că ne îndreptăm spre o societate fără taţi. Deocamdată, Tatăl încă există şi are puterea lui. În ceea ce fac, tema aceasta este puternică; este aşa şi graţie contactului meu cu tatăl meu, dar şi cu psihanaliza şi cu Vechiul Testament. Tatăl, din fericire aş spune, are el însuşi instanţe superioare. În religii, este Tatăl Ceresc, în statele totalitare – Tatăl suprem, acesta fiind un tată malefic, în genere, castrator. Şi, desigur, nici tatăl obişnuit, tatăl fiecărui om nu este de capul lui, ca să zic aşa – la rîndul său, are un tată, cel puţin un tată.

C.P.: Şi Mama, figura Mamei, cum trece ea în literatura dumneavoastră? Şi chiar în mai mult decît literatură...

I.V.:Pe Mama o văd ca pe Marea Terapeută. Este cea care te alină, te consolează, care, în orice împrejurare, este gata să te ierte. Şi un mare criminal, un serial killer dovedit va primi un ajutor şi un cuvînt de consolare de la mama lui, înainte de a fi executat pe scaunul electric. Niciodată nu mi-am închipuit că ar putea să fie altfel, deşi, cîteodată, ar putea să fie altfel. În acelaşi timp, mama este şi obiectul cel mai la îndemînă pentru încercarea de a evalua şi poate vindeca tu pe cineva!

C.P.: Adică?

I.V.: Angoasele mamei, tristeţile ei fac din tine, ca fiu, un terapeut. Trebuie să îi restitui ceva mamei – sub forma unei terapii, a unei consolări, a unei blîndeţi. Relaţia cu Tatăl este mai feroce, mai nemiloasă; cea cu mama, altfel, mai blîndă. Desigur, există şi patologii, tot felul de devieri – tot felul de situaţii în care aceste raporturi se situează sau se pervertesc.

C.P.: Dar Fiul?

I.V.: Fiul are un tată şi o mamă. Are un Tată de la care aşteaptă aprobarea, validare – şi acestea nu vin întotdeauna. Iar de la Mamă, aşteaptă consolarea, resemnarea – şi nu le întîlneşte, de asemenea, întotdeauna. Există o poveste cu Woody Allen – el îi spune mamei lui: vezi, tu mi-ai spus să mă fac farmacist în Brooklin şi eu m-am făcut actor şi vezi că am reuşit destul de bine. Şi mama îi spune: da, dar eu tot cred că era mai bine să te faci farmacist în Brooklin. Straşnică mamă!

C.P.: Şi, între aceste repere sau deasupra lor – ce nu se vede, ce este ceea ce face legătură între ele? Tatăl, Mama, Fiul – cum se leagă ele? În alte cuvinte: cum aţi descrie „Sfîntul Duh” al literaturii şi medicinei pe care le faceţi?

I.V.: E frumos cum spuneţi: „Sfîntul Duh al literaturii şi al medicinei”...Copilul are şi o imagine a cuplului, nu numai a părinţilor în mod separat, dar şi a părinţilor luaţi ca un întreg. Cuplurile trăiesc, suferă şi ele; există antagonisme, întîlnirea a două personalităţi nu se produce într-o perfectă armonie. Aparenţa unei armonii se produce cînd unul dintre cei doi se zdrobeşte, se aplatizează complet. Ceea ce, iarăşi, nu este bine. Aşadar, copilul care îşi priveşte părinţii face ucenicia antagonismelor din societate şi a modului de a vindeca, de a linişti, de a armoniza aceste antagonisme. E un tip de legătură – primară, esenţială – cu privire la antagonismele din lume, din societate. Totodată, aceste relaţii, de doi plus unu, îi aduc copilului şi dorinţa de a interveni – pentru că nu e ceva mai greu de suportat decît despărţirea părinţilor lui. Sunt, desigur, posibile şi probabile şi multe alte legături – şi între cei trei, sau toţi trei, sau doi, sau numai unul singur cu ceva din afară sau de deasupra.

C.P.: Dumneavoastră nu publicaţi foarte mult. Cum apreciaţi că scrieţi: prea puţin, prea mult, suficient?

I.V.: Pe de o parte, medicina nu m-a lăsat să scriu prea mult. Dar am acumulat... în momentul cînd mi-am încetat activitatea medicală, am avut o perioadă în care am avut multe de spus şi scris. Am publicat destul de mult într-un timp foarte scurt. Acum îmbătrînesc, constat asta cu fiecare zi care trece, iar puterea mea de muncă scade. Pe de altă parte, cred că am găsit un mod foarte economic şi foarte profitabil de a lucra: profit de cele mai bune şi mai clare momente ale zilei şi ale conştiinţei mele pentru a lucra. Lucrez în fiecare zi aşa, în orele clare – şi cred că fac destul de mult.

C.P.: Nostalgic sau ostalgic? În sensul „ostalgiei”, a nostalgiei pentru Est...

I.V.: Ostalgic nu sunt. Nu găsesc că e cuviincios să avem regrete pentru regimul care a existat. Deci, cu „n”. Sunt nostalgic pentru trecutul meu, fiindcă tinereţea este frumoasă aproape în toate împrejurările. De tinereţe îţi aduci aminte cu bucurie. Au avut unii tinereţi mizerabile; dar şi aşa se pot bucura de amintirea lor. Cum nu m-aş putea eu bucura de faptul că am fost un privilegiat, că am avut o familie foarte bună şi prieteni foarte buni? Nu am fost niciodată lovit de soartă, aşa cum se întîmplă cînd apar tot felul de nenorociri pe care un om nu le mai poate duce. Ar fi o adevărată blasfemie să nu mă bucur despre ce am fost, ca un om al resentimentului. Deci: întâmpin cu bucurie trecutul meu.

C.P.: Îmi permit să duc mai departe ideea: nostalgic sau, sub raportul cunoaşterii, al unei cunoaşteri pe care dumnevoastră o privilegiaţi, mai degrabă melancolic?

I.V.: Şi una, şi alta. Ştiu ce este melancolia. Şi o ştiu nu numai din practica medicală; am experimentat-o pe propria-mi piele. Dar, chiar cînd sufeream de melancolie, îmi dădeam seama că fac o greşeală. În corespondenţa mea cu Matei Călinescu, am numit-o „greşeala ontologică” – pentru că aşa e, o greşeală fundamentală a fiinţei să fii trist! Învăţătura cea mai bună ţi-o dau misticii: un mistic nu poate fi trist decît atunci cînd se îndoieşte de el. Contactul cu lumea transcendentă te face extatic. Dar şi cel cu lumea reală. De ce nu ne-ar face la fel şi contactul cu lumea actuală, cea în care trăim şi pe care o simţim, care ne este dată o singură dată? Ce minune mai mare există decît simpla existenţă? Eminescu o spune clar în Rugăciunea unui dac.

C.P.: Ce iluzii mari nu mai aveţi despre literatură? Şi: ce speranţe mari mai aveţi despre literatură sau se cuvine să mai avem despre literatură?

I.V.: Puneţi, odată cu întrebările acestea, o problemă foarte delicată. Nu îmi place să fac prognostice, dar, în faţa tehnologiei, literatura are o sarcină foarte grea, fiindcă tehnologia dă iluzia că răspunde la sau de foarte multe adevăruri şi, de asemenea, la foarte multe întrebări pe care şi le pune omul. Va mai fi loc pentru fantezie? Va mai fi loc pentru imaginaţie? Nu sunt deloc sigur. Pe de altă parte, mi-e greu să cred că suntem ultimii mohicani şi, cumva, ultimii oamenii...Chestiunea roboţilor şi a robotizării este din ce în ce mai de actualitate. Îi vom umaniza noi pe roboţi – adică, vom reuşi să le dăm nişte ţeluri umane? Sau ne vor robotiza ei pe noi – adică, vom începe să ne însuşim insensibilitatea şi lipsa lor de conştiinţă? Aici, ca şi în chestiunea iluziilor şi deziluziilor despre literatură, rămân într-un mare dubiu. Nu ştiu. Dar suntem la o răspîntie. Omul va fi, curînd, redefinit... Confirmîndu-se nişte lucruri vechi sau condamnându-se definitiv vechiul?

C.P.: „Condamnîndu-se definitiv vechiul”. Asta e foarte incitant. E bine asta? Venim noi de fapt de nicăieri, din neant?

I.V.: Ca om, nu pot să spun că e ceva bun. Cum a spus Spinoza – orice entitate trăieşte în dorinţa de a persevera în ceea ce este. Ca om, eu nu pot să aplaud sfîrşitul omului. Oricât aş fi de mizantrop, nu aş putea să binecuvîntez sfîrşitul omului.

C.P.: Vă împăcaţi cu spiritul timpului pe care îl traversăm?

I.V.:În general, detest atitudinile ranchiunoase. Găsesc că amărăciunea faţă de prezent, calomnierea lui, negativismul, nostalgia sufocantă sunt de dat la o parte. Lumea este ceea ce este, trebuie să îi facem faţă cu mijloacele pe care le avem. Şi cum am putea să mai credem în om, dacă nu preţuim omul aşa cum este?

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu