Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Ion Pillat ex cathedra (II) de Barbu Cioculescu


Dacă tragediile lui Racine îl copleşesc, în La Fontaine află “poetul cel mai poet în sensul modern al cuvântului, dintre toţi poeţii Marelui Secol” – poate chiar cel mai mare poet de limbă franceză. Or, “La Fontaine oferă sufletului modern tocmai poezia la care aspiră epoca noastră dornică de un echilibru între antiteze: o poezie ordonată şi totuşi plină de fantezie spirituală şi sensibilă, optimistă fără vulgaritate şi adâncă fără patos, cu atât mai umană cu cât împrumută glasul şi trupul animalelor, dar lipsită de fals umanism – după cum e lipsită, cu toată morala ce creşte din fabulă firesc ca un rol, de didacticism sec şi supărător”.

Mai complicat se arată pentru lector accesul în lirica goetheană, după prezentator chiar Dante fiind mai accesibil, în schimb cu braţele deschise este întâmpinat Victor Hugo, socotit părintele direct al parnasului, “lucru bătător la ochi şi îndeobşte cunoscut”, precum şi izvorul lui Baudelaire, al lui Verlaine, Rimbaud, ba chiar al lui Mallarmé. Actual se dovedeşte şi Baudelaire, de asemeni părinte de trib, de vreme ce influenţa lui se întinde de la britanicul Swinburne la italianul d^Annunzio, la germanul Stefan George, spaniolul Rubén Darío, ungurul Ady, rusul Valerii Briusov. Un mistic fără credinţă, ajungând, prin suferinţă şi umilinţă la Dumnezeu, Les fleures du Mal impunându-se ca o carte esenţial catolică, şi, specifică Ion Pillat – mai mult decât creştină!

Într-o strânsă expunere asupra simbolismului, o rară notă de trimitere la autor: “Această atmosferă cultică a poeziei, acest aparat literar devenit un ritual şi un sacerdoţiu, am apucat-o pe la 1911-1912, în cenaclul lui Alexandru Macedonski, unde oficiam şi eu cu entuziasmul şi fervoarea celor 20 de ani de atunci, alături de tineri poeţi ai vremii.” Cu pătrundere, ex cathedra, ni se atrage atenţia cum “tentativa lui Mallarmé pune în joc viaţa însăşi a liricii simboliste dusă la extrem”, fiind, totodată, una din “încercările cele mai nobile şi mai curate de a dărui versului şi expresiei poetice un înţeles nou şi a le diferenţia de proză.” Dacă Baudelaire se dovedeşte mai liric decât Mallarmé, Valéry va fi mai lucid, el “a mers mai departe. A pretins să integreze iar muzica, despărţită de vorbă, în interiorul cuvintelor, readuse printr-o sintaxă subtilă şi personală a poetului, la înţelesul lor liric adevărat, care nu poate fi decât simbolic şi muzical.”

Nu mai puţin Rimbaud ar fi exercitat asupra a ceea ce Pillat numeşte stânga şi extrema stângă a liricii interbelice o enormă influenţă: suprarealiştii francezi, futuriştii italieni, expresioniştii germani rămânându-i datori. Precum, dimpotrivă, lirica americană îşi datorează originalitatea tocmai şi anume lipsei de tradiţie, de surse, caracterului ei auroral. Ceea ce duce la un alt fel de puritate...

În mare, căile investigaţiei pillatiene în sfera liricii pleacă astfel de la inovatoarea Renaştere, către staţia poeziei pure – era momentul de vârf al disputei bremondiene – cea “nedespărţită de muzică, de armonia cuvântului golit de înţelesul său noţional, superficial, dar păstrând «inefabilul», neexprimabilul sufletesc care-i face magică puritatea.” Pentru un tradiţionalist, forţa cuprinderii este maximă, chiar dacă ea nu se va exprima întocmai şi în operă. Amplitudine gata să se extindă asupra altor zări lirice, cea germană, bunăoară, interpretată în opoziţie cu cea franceză, ca una revărsătoare de adânci sentimente, bogată, fremătătoare, supusă în consecinţă unui veşnic dinamism ce nu-i îngăduie răgaz să se întruchipeze într-o împlinire armonioasă - termen revenitor la exeget – a formei, foind, în schimb, de singulare personalităţi interiorizate, de pronunţat sentiment temporal, lirică, în fine, dezvăluind “un conflict aproape tragic între conţinut şi forma care se derobează”, în care totuşi sau poate tocmai de aceea, un Stefan George se arată “mai aproape de spiritul antic decât oricare dintre poeţii moderni de azi.” Acel “azi”, devenit “atunci”, rezistă, cum vedem bine în vocabularul său critic, fie că, în timp, idei inovatoare în ceasul expunerii au devenit locuri comune.

Dacă, şi în comparaţie, studiile despre lirica americană reprezentau în deceniul alcătuirii lor o noutate absolută, datul mai explică, prin notele de acceptare şi chiar celebrare a unei rostiri fruste, pozitive, rustice, directe, la polul opus poeziei pure aşa cum o concepea abatele Brémond, dualitatea unei conştiinţe artistice.

Fascinată de peisajul şi de mirajul Helladei, de reflexele cerului acesteia într-o mare de azur, de scânteierile unui soare statornic de muchii de marmure, lirica i se îndrepta, în cei din urmă ani de creaţie spre un clasicism de după toate experimentele. Prin care, de altfel, ne-a şi rămas.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara