Am aflat, de curînd, de moartea actorului ION MÂINEA. Un actor special, profund, modern, deschis la orice propunere incitantă şi valabilă din partea regizorului. S-a născut la Bucureşti, în 1929 şi a absolvit Institutul de Teatru la clasa profesorului Marcel Anghelescu. A jucat toată viaţa la Teatrul de Stat din Oradea. Mult şi important. Ultimele spectacole în care l-am văzut au fost cele ale lui Mihai Măniuţiu, "Intrusa" şi "Electra". Ecourile marelui său rol Salieri din "Amadeus" de Peter Shaffer, pus în scenă în anii optzeci de Alexandru Darie, nu s-au diluat, însă, niciodată. Vîlva din jurul acestui spectacol, al lui Darie şi Mâinea, ţine de istoria teatrului românesc. Salieri pentru Ion Mâinea a fost cu mult mai mult decît un rol, decît un personaj. Poate şi de asta m-a emoţionat teribil decizia lui de a purta costumul din spectacol spre lumea de dincolo.
Am selectat cîteva fraze dintr-un interviu pe care Elisabeta Pop, secretara literară a teatrului din totdeauna, parcă, l-a făcut cu Mâinea. Scurta lui confesiune despre această poveste pe care a dus-o cu el şi dincolo de moarte:

"Întîlnirea mea cu Ducu Darie a fost minunată. Ne-am împrietenit. Cu toate că am fost coleg cu tatăl lui, diferenţa de vîrstă dintre noi nu avea nici o importanţă: colaboram perfect. Munca la Salieri a fost o solicitare permanentă, dar, paradoxal, extrem de plăcută. L-am construit pe Salieri pas cu pas, încercînd să-l scot din zona simplificatoare a negativilor. Salieri nu e un tip mefistofelic, nu e pur şi simplu posedat de ură împotriva acestei făpturi dăruite de Dumnezeu cu geniu. Nu. El îl iubeşte pe Mozart. Îl ucide iubindu-l. Îţi aminteşti îmbrăţişarea lor din spectacol? Emoţionanta, disperata lor îmbrăţişare, cînd Salieri spune "eu sînt otrăvit cu tine şi tu eşti otrăvit cu mine"?

Puteţi să citiţi mai jos confesiunea regizorului Alexandru Darie despre Ion Mâinea, Salieri al lui şi "Amadeus" al lor, despre o întîlnire, despre un moment important al teatrului românesc de dinainte 1989. Şi nu numai...(M. C.)

at| de două zile o singură frază mi se răsuceşte în cap:
Ion Mâinea s-a stins. încerc să o rostesc, printre lacrimi, şi nu iese nimic. încerc să scriu ceva, pe această hârtie, şi nu am cuvinte.
Cum aş putea vorbi despre câtă însemnătate are existenţa unui mare actor? Un mare actor care, cu modestie, a preferat să servească o singură scenă, pe cea a teatrului din Oradea, în loc să călătorească peste tot? Cum aş putea descrie ce am simţit, când am creat împreună acel mare spectacol - "Amadeus" - înfruntând, împreună, prigoana comunistă şi cenzura implacabilă a vremurilor?
Când am venit la Oradea eram un copil. Un copil care îndrăznise să atace furibund un regim diabolic şi care a plătit această enormă îndrăzneală, alături de teatrul în care sosise, prin interzicere, prin anonimat forţat, prin condamnare la uitare. După scandalul cu stigmatizarea de către autorităţi a spectacolului "Jolly-Joker", am crezut că nu voi mai putea face teatru.
Şi atunci l-am cunoscut pe Ion. Pe nea Ion, cum îi spuneam cu smerenie noi, unuia dintre cei mai importanţi actori ai teatrului, pe atunci. Un om grav, credeam eu, serios, care inspira mult respect şi, de ce nu, şi oarecare teamă. Un stâlp, cum se spune în teatru, unul dintre acei care fac şi desfac viaţa oricui, pe scândură, oriunde în lume. Un om fără de care un teatru nu poate exista, care îi organizează, aproape fără să rostească multe cuvinte, viaţa, repertoriul şi existenţa în societate. Un om care a primit cu căldură şi uimire propunerea de a juca în "Amadeus" rolul lui Salieri, un rol uriaş, interpretat de mai toţi marii actori ai lumii. M-a privit atunci ca un părinte, cu înţelegere dar şi cu condescendenţă, aşa cum îşi priveşte un tată propriul copil înţelegător, dar şi gata să sară dacă copilul călca strâmb, e naiv, e mic şi nepregătit.
Şi am început să lucrăm. Din prima secundă magică a acestui lucru am simţit cum nea Ion, stâlpul, exigentul, gravul, necruţătorul, devenea Ion. Un drag prieten de suferinţă, un suflet timid, candid şi plin de dragoste, un artist măcinat, genial, cald şi, în acelaşi timp, imens de vulnerabil. Un actor mare! Unul dintre cei mai mari pe care i-a văzut vreodată teatrul. Diferenţele de vârstă, de experienţa, sau de poziţie dintre noi au explodat dintr-odată. Eram o echipă: El, eu, Cristian Sofron în Mozart şi toţi ceilalţi. Brusc, însuşi teatrul acesta, de Stat din Oradea, cu denumirea lui nefericită, pe care o păstrează şi astăzi, părăsise Provincia. Zbura cu toate motoarele încinse la maxim, mult pe deasupra Bucureştiului, plutea şi ar fi putut ateriza la Londra sau la Paris, la Wroclaw sau în deşert, mă rog, oriunde se practica pe atunci un Teatru de Artă.
Iar Ion Mâinea făcea un Salieri uluitor. Smoktunovski sau Orson Welles spuneau că au devenit conştienţi că sunt mari actori, atunci când au realizat că pot face din public orice! Aşa era şi Ion! Făcea din public orice! îl făcea oricând să râdă, să plângă, să se ruşineze sau să strige obsedant "Bravo!", într-o ţară unde strigătele erau interzise, unde sentimentele trebuiau ascunse, unde arta în libertate reprezenta o blasfemie de neconceput.
Asta făcea şi a făcut Ion Mâinea în Salieri: reinventa Teatrul seară de seară, unea spiritele şi culturile, pentru că "Amadeus" a fost singurul spectacol din acea perioadă unde biletele se vindeau cu luni înainte, şi unde veneau şi spectatori români şi maghiari, contrar obiceiului vremii. Ba chiar şi spectatori din restul ţării, care făceau sute de kilometri pentru a vedea teatru adevărat. Dar, mai ales, pentru a vedea un lucru extrem de rar: MARI ACTORI îMPREUN|. Iar dintre aceştia, pe unul care eclipsa orice: ION MâINEA.
Un Salieri pasional, viu, neiertător cu sine şi cu ceilalţi, un om copleşit de geniu: de geniul lui Wolfgang, dar şi de geniul lui, al singurului capabil să recunoască pe un altul. Lui Salieri cel adevărat, sigur i-ar fi plăcut să spună: fie că Marele Arhitect al Universului să-l ocrotească pe Ion Mâinea şi să-l aşeze în dreapta Sa. Pentru că şi el este un AMA-DEUS: adică cel iubit de Dumnezeu.
S-a stins un geniu al Teatrului Românesc. Dar SALIERI al lui nu va pieri niciodată!