Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Ion Gheţie de Rodica Zafiu


A dispărut un lingvist de seamă, unul dintre cei care dădeau autoritate şi siguranţă unei tradiţii, un om care, de mai multe decenii, crease cu adevărat o şcoală şi impunea, cu fermitate, respectarea rigorii ştiinţifice. Ion Gheţie, născut la Şimleul Silvaniei, absolvent al Facultăţii de Filologie la Cluj, apoi autor a zeci de cărţi şi de articole de specialitate, editor şi coordonator al unor importante volume colective, a fost unul dintre tinerii care şi-au legat existenţa, de la început, de Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Numele său evocă, de decenii, metonimic, filologia românească: tipărirea şi interpretarea textelor vechi, formarea unor specialişti care să ducă mai departe o cercetare grea, poate mai puţin spectaculoasă pentru cei din afara domeniului, dar fără de care o cultură e de negândit. Din păcate, nu e imposibil să imaginăm dispariţia unor discipline, din lipsă de interes şi continuitate, sub presiunea modei, a grabei şi a comodităţii: filologia, care cere cunoştinţe numeroase, antrenament îndelungat (e suficient să ne gîndim la eforturile pentru descifrarea scrierii de mînă cu litere chirilice, din secolele trecute), răbdare şi minuţie, şi care, evident, nu produce best-seller-uri şi succes imediat, e una dintre potenţialele victime ale superficialităţii generalizate. Împotriva unei asemenea catastrofe culturale se poate ridica doar prestigiul lucrului bine făcut: vreme de o jumătate de secol, Ion Gheţie l-a reprezentat cu demnitate şi onoare. Cei de o vîrstă cu el ştiu mai bine cu ce preţ şi cu cîte dificultăţi; astăzi se văd mai ales rezultatele. Şi e aproape incredibil: urmărind lunga sa listă de lucrări, ai impresia că în România deceniilor trecute nu au existat întreruperi, cenzură, presiuni politice, intruziuni ideologice: iată, a fost oricum cu putinţă să scrii despre datarea Catehismului lui Coresi, despre un "hapax legomenon" în Codicele Sturdzan, despre Simbolul atanasian din Psaltirea Scheiană... Sînt numeroase şi esenţiale contribuţiile sale punctuale: în domeniul foneticii istorice, al formării cuvintelor, al gramaticii istorice, de datare şi localizare a textelor, de stabilire a filiaţiilor şi de investigare a contextului istoric şi cultural, de stilistică; alături de ele, sînt extrem de importante lucrările sale de sinteză, monografii, tratate, foarte bune introduceri: de dialectologie istorică (Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, în colaborare cu Al. Mareş, 1974, Baza dialectală a românei literare, 1975, Introducere in dialectologia istorică românească, 1994 etc.), de istorie a limbii române literare, de filologie (Introducere în filologia românească, în colaborare cu Al. Mareş, 1974); cercetările sale lasă în urmă afirmaţii clare despre existenţa dialectelor literare în istoria limbii române, idei noi despre localizarea textelor rotacizante (nu în Maramureş, ci poate în Banat-Crişana) etc. Ion Gheţie e autorul unor lucrări de referinţă despre primele scrieri româneşti din secolul al XVI-lea (Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filologice şi lingvistice, 1974; Originile scrisului în limba română, 1985, în colaborare cu Alexandru Mareş, ca şi De când se scrie româneşte? 2002). Impresionează în aceste cărţi privirea ştiinţifică lucidă, judecata rece şi exactă, care evită miturile, clişeele, analizînd cu măsură şi prudenţă rolul lui Coresi, al tipografiilor, al diferenţelor confesionale, inventariind falsurile romantice, ipotezele hazardate etc. La fel de importante sînt sintezele asupra limbii literare - Istoria limbii române literare. Privire sintetică, 1978; Introducere în studiul limbii române literare, 1982 - în care este remarcabilă capacitatea de a rezuma, cu claritate şi exactitate, principalele probleme ale domeniului: formare, periodizare, componenţă stilistică, diversitate dialectologică etc. Ar trebui pomenite multe alte lucrări - de la studiul despre Limba şi stilul poeziilor lui Mihai Eminescu, în colaborare cu Al. Rosetti, în 1966, la cele dedicate operei lingvistice a lui Budai-Deleanu; ediţia - în colaborare cu Mirela Teodorescu - , a Manuscrisului de la Ieud, îngrijirea unor contribuţii şi ediţii ale celor mai vechi texte româneşti (1982); în ultimii ani, împreună cu Al. Mareş, coordonarea unei frumoase colecţii - Cele mai vechi cărţi populare în literatura română.

Nu l-am cunoscut, din păcate, decît foarte puţin; de departe, aşa cum îl întîlneai în sălile Institului de lingvistică, impresiona puternic prin aerul său de demnitate şi seriozitate; părea a avea ceva justiţiar, o încăpăţînare polemică în care se strecura uneori un fel de umor rece. Mărturisesc că, tocmai din pricina autorităţii miilor de pagini de scris ştiinţific şi a severităţii figurii sale publice, n-am putut crede, la început, în anii '80, că era aceeaşi persoană cu prozatorul care a publicat de atunci mai multe volume (Alfa şi Omega, Schepsis, Pomul vieţii, S.O.S., O lume pentru fiecare ş.a.). Apoi am înţeles că între cele două ipostaze nu era de fapt o ruptură atît de profundă pe cît putea să pară. Ion Gheţie scria o proză care se plasa cu totul - şi, mi s-a părut, într-un mod încîntător - în afara timpului său de apariţie: prin buna stăpînire a tehnicilor şi a capcanelor scrisului, naraţiunea captivantă, fundalul cultural, decisa acceptare a convenţiilor, cărţile sale păreau romane de succes ale anilor interbelici, reînnodînd cu o anume atmosferă, cu un stil al fantasticului cotidian, şi mai ales cu plăcerea lecturii. Moartea lui Ion Gheţie e o dureroasă şi dramatică sărăcire a prezentului; lăsîndu-ne, drept consolare, doar exemplaritatea unei existenţe: dovada vie că, uneori, într-o viaţă de om se pot face atît de multe lucruri bune...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara