George Banu – Laudatio
Ce idee frumoasă în aceste
vremuri de euroscepticism
să se creeze un premiu
pentru actorul european.
Simbolul este binevenit
şi necesar! Şi aceasta,
dincolo de opţiunile care
vor suscita întotdeauna rezerve,
îndoieli şi... entuziasme. Un
actor, într-un an, se constituie
ca emblemă a teatrelor din
Europa! Poate oare să existe
o recompensă mai nobilă? Ion
Caramitru o primeşte astăzi
într-o ţară care aminteşte
originile sale, el, care a marcat
cu talentul său scena română.
I-am recunoscut talentul când,
încă student, l-am văzut în Hamlet
– şi ce debut! Un Hamlet efervescent
şi energic, un Hamlet al tinereţii,
această tinereţe care în anii lui mai
’68 năzuia să schimbe lumea, făcând-o
mai vie, care credea în posibilitatea
unui „socialism cu chip uman”. Prinţul
jucat de Caramitru întruchipa această
dorinţă generaţională de a interveni
într-o istorie căreia, studenţii de
atunci nu intenţionau să i se supună.
Aveam ochii plini de lacrimi când, la
sfârşitul acestui Hamlet, dublul meu,
după un duel dezlănţuit, dar duel
trucat de Regele uzurpator, expira
pe scenă. Ceva din speranţa mea, din
speranţa ce anima familia mea de
prieteni, înceta să trăiască şi moartea
acestui prinţ, pe care l-am iubit atâta,
îi atesta înfrângerea.
Caramitru va mai juca Hamlet la
ora când România se sufoca sub placa
de plumb a lui Ceauşescu. Prinţul,
mai vârstnic, devenise un prinţ filozof,
prinţ ce ezita între nevoia de a combate
şi pulsiunea melancolică. Nu un prinţ
romantic, ci un prinţ ludic şi adesea
bufon. Un prinţ impregnat de
presentimentul înfrângerii şi care, în
pofida lui, voia să continue lupta. El
nu era singur şi dialoga cu pianul la
care cânta un mare muzician român.
Hamletul lui Caramitru, al vârstei
adulte şi al unei nopţi fără stele,
fără speranţă, între cuvinte şi note
muzicale încarna atunci această
tulburare profundă, un Hamlet al unei
alte epoci, cea de fier! Publicul român
s-a recunoscut în acest amestec de
scepticism şi de încăpăţânare combativă
în măsura în care a recunoscut în Prinţ
un alter ego al său. După căderea
lui Ceauşescu, a fost pentru mine o
fericire că am putut invita acest spectacol
la Teatrul Odéon din Paris unde a
cunoscut un triumf. Era un strigăt de
suferinţă ce ajungea la Paris odată cu
fractura Cortinei de Fier.
Caramitru a jucat multe roluri
şi unele din interpretările sale au
rămas indisociabile de creaţia sa, ca,
de exemplu, acel Leonce de neuitat,
celebru personaj din Büchner, în
spectacolul pus în scenă de Liviu
Ciulei. Îl mai văd încă, înaintând până
la avanscenă şi lansând un cuvânt,
„mâine”, care de atunci a răsunat în
mine pentru totdeauna ca o şoaptă
a îndoielii, a nesiguranţei, a aşteptării.
„Mâine” – de câte ori nu mă gândesc
la Leonce al său când îl pronunţ în
dialoguri cu prieteni. Din ce va fi
făcut „mâine”? Un actor a făcut
definitivă întrebarea ce s-a fixat în
mine ca o alertă intimă.
Caramitru a jucat bufoni din
comediile lui Shakespeare – nu l-am
văzut – a jucat în Gorki şi în Shakespeare.
Dar, nu demult, priveam înregistrarea
cu Vicarul, de Rolf Hochuth, în regia
unui prieten comun, Radu Penciulescu.
Imposibil să şterg din faţa ochilor
această imagine care mi-a apărut ca
o culme a moralei, expresia absolută
a eticii la epoca barbariei naziste. Noi
am îmbătrânit cu toţii şi el se ridică,
viitoare victimă ca personaj, dar şi
ca actor rămas perpetuu tânăr.
Se spune că teatrul nu lasă urme,
asta e valabil poate pentru teatrul
banal, obişnuit, căci marile experienţe
impregnează memoria unui spectator
fericit aşa cum, câteodată, am fost eu.
Şi cum să nu admitem asta când vocea
sau apariţia unui actor precum Caramitru
au rămas păstrate în memoria mea? Actorii nu mor decât atunci când martorii
mor şi ei..., apoi, ei rămân „legendari”,
„trăind sub pământ”, ca să preluăm
o celebră replică a Electrei.
Caramitru a făcut filme, şi apariţia
sa în Luchian a rămas de neuitat,
acest pictor român, artist de geniu
distrus de tuberculoză, pictor blestemat,
care a lăsat capodopere în care
recunoaştem efecte ale trecerii
sale prin Franţa. Dar, mai presus
de orice, Caramitru s-a revelat ca un
maestru al poeziei, iar pe scenă, în
recitaluri de neuitat, s-a confruntat
cu Shakespeare sau cu mari poeţi,
mai ales români. El spune versurile
luându-şi libertăţi sintactice. Frânge
frazele şi lasă să se audă cuvintele
altfel, recurge la schimbări vocale
vertiginoase şi face să ţâşnească limba
poeţilor într-o splendoare nebănuită.
Ion Caramitru s-a impus ca un
actor angajat în istorie, mai cu seamă
în timpul evenimentelor care au
determinat fuga lui Ceauşescu. El a
însufleţit atunci mulţimea, a luat
hotărâri, a acţionat ca un conducător
capabil de gesturi decisive în acele
momente de febră ale istoriei. De
atunci, prin funcţiunile şi sarcinile
pe care şi le-a asumat, Ministru al
culturii, Preşedinte UNITER, a asociat
teatrul şi dimensiunea civică. De
aceea el e cineva „mai mult ca un
actor”, artist şi personaj public.
După ani de eforturi, el a reclădit
Teatrul Naţional, oferind astfel capitalei
române un instrument excepţional
care a primit, cu succes, anul trecut,
Festivalul NETA.
Actorul european pe care-l onorăm
astăzi a depăşit scena de teatru pentru
a interveni pe scena lumii asemenea
lui Prospero din Furtuna, ultimul său
rol, cel mai recent. Ca un exemplar
actor shakespearian, el a integrat
lecţia marelui elizabethan care aliază
jocul teatral şi jocul social, prestaţia
scenică şi vocaţia politică. În acest
sens, Ion Caramitru şi-a construit
viaţa şi arta, căci a fost întotdeauna
atent la fiinţe, fiinţe de ficţiune sau
fiinţe adevărate, la vise şi la acte.