De la Pănade la Blaj, prezenta antologie lirică, constituie un fragment semnificativ în itinerarul biografic şi spiritual al poetului Ion Brad, căci Pănade şi Blaj reprezintă pentru poetul Transilvanelor cetăţi fără somn, toposuri sufleteşti cu profunde şi multiple reverberaţii, în opera sa literară, şi în poezie în primul rând: Pănade este satul natal, iar Blajul oraşul studiilor liceale. De aceea aceste poezii pot fi citite şi ca pagini de autobiografie lirică.
Înscriindu-se în continuitatea firească a liricii ardelene, Ion Brad este un poet al satului cu amintirea duioasă a colindelor şi a copilăriei. Colinde şi copilărie se îngemănează în evocarea nostalgică a lui Ion Brad, iar regretul „raiului pierdut” şi al „cetăţii sfinte” ( sunt numai două din metaforele copilăriei), cu amintirea mătăuzului botezător îi dă convingerea că „Numai izvorul sfânt din sat/ Mi-a dat puteri de-am rezistat/ Preapământeştilor cicloane”. O convingere asemănătoare cu finalul poeziei Isus din copilărie de Vasile Voiculescu, ce seamănă cu o învăţătură sau morala unei fabule: „Mângâietorule încununat cu spini,/ Oricâte amărăciuni am îndurat pe cale,/ Mi-s stupii sufletului încă plini/ De toată mierea amintirii tale”. Este satul care la plecarea în lume a copilului, prin crucile cu imaginile răstignirii sfinte, îi reproşează interogativ cu ecouri din fragmente evanghelice:„A treia oară n-au cântat cocoşii/ De ce te-ai lepădat şi tu, Ioane?/ Cine mă strigă?/ Cine reînvie?/ E numai satul din copilărie.” Este satul în care mama, înălţată prea devreme la cele veşnice, rămâne o „icoană nevăzută” – a cărei amintire se prelungeşte în timp spre neuitare – pentru că devine o temă obsesivă ( Mama, Gârbovită de tânără, Mamei, iarăşi şi iarăşi, Cea mai frumoasă, Umbra mamei, Rană, Mamă, poveste, M-aş întoarce, Elegie şi un legământ poetic de eternă aducere aminte: „Iar eu, că sunt atâta de departe/ De tine, mamă, o mlădiţă-mplânt,/ Ca să-ţi închin în fiecare carte,/ O salcie pletoasă pe mormânt”.
Aceste poezii compun şi un „roman” liric al familiei, căci pe lângă imaginea dragă a mamei, apar celelalte chipuri ale familiei: străbunicul Ion, cel de la care a luat numele, tata Licu, buna Lina, - care se mută rând pe rând într-o altă aşezare, mai statornică, în cimitirul satului, lăsând casa şi ograda pustii, pe care poetul le prezintă în stihuri de doină de jale, cu farmecul muzical al monorimei, ce adânceşte tristeţea: „La Pănade, sus pe coastă,/ Mai atârnă casa noastră/ Cu pustiul în fereastră./ În fereastră, nici o glastră./ Doar pe trepte, la intrare,/ Stau cu timpul în spinare/ Oleandrii fără floare - / Nimeni mila lor n-o are./ Dinspre şură şi poiată/ Toţi ai mei nu se arată,/ Nici nu susură- n găleată/ Laptele ca altădată./ Nu-s nici vacile, nici boii,/ Doar pe ţigle plânsul ploii, / Nici sudalmele nevoii./ Doar sub garduri baraboii./ Nu ştiu eu am mai rămas?/ Bufniţele nu au glas,/ Se trezesc la parastas/ Şi prin mine fac popas”.
Satul este dominat de amintirea lui Cipariu, ca un spirit tutelar al aşezării, pentru că şi bătrânii pănăzeni ajunşi la poarta Raiului se recomandă că sunt consătenii săi. Atunci Sfântul Petre le spune că tatăl ceresc i-a iertat toate păcatele, iar el, portarul Raiului, l-a luat de tălmaci; în convorbirea cu Sfântul Petre ei recunosc că învăţatul lor consătean le-a furat mintea la toţi, dar le-a rămas umorul, ironia, „limba ascuţită”, ceea ce i-a ajutat să-ndure toate greutăţile veacului. Şi ascultând multele lor necazuri, Sfântul se îndură şi vrea să-i trimită acasă, dar ei refuză şi cer o stea călăuzitoare. Ca-n poezia lui Goga:„Între stelele de pază/ Am avea şi noi o stea”. Sfântul Petre le ascultă rugămintea şi-i invită să se roage împreună „Să vină mai mulţi prunci pe lume,/ Chiar şi-n Pănade”, iar ei răspund:„Primim, Sfinte Petre,/ Poate s-o naşte Cipariu din nou,/ Să ne tălmăcească şi nouă poruncile Tatălui/ Că noi numai de el ascultăm.” La plecarea din sat la Şcolile Blajului, precum în poezia lui Octavian Goga („Zi Tatăl nostru sara, dragă/ Şi să te porţi la-nvăţătură”), mamele adresează pruncilor un îndemn asemănător de bună purtare la şcoală: „Măicuţele ne-au petrecut strigând/ « Să vă purtaţi frumos, că Blaju-i sfânt!»”
Cu amintirea lui Cipariu şi cu acest îndemn se face intrarea spre cel de-al doilea topos sufletesc, Blajul, a cărui sfinţenie este sugerată printr-o parafrază a unui vers din Rugăciunea Domnească Blajul nostru cel de toate zilele, care este şi titlul unei selecţii reprezentative din multele şi feluritele pagini consacrate de autor Micii Rome.
Blajul este o temă dominantă în scrisul lui Ion Brad. Blajul este nu numai o „transilvană cetate fără somn”, ci este „corabia de piatră a neamului”, care prin cărţile scrise sau tipărite aici, îndeosebi Bibliile blăjene „îşi aduce aminte de Roma”, este oraşul „ce stă credinţei noastre căpătâi/ Şi leagănul în care se născură/ Ideile ca taina din prescură”. Evocarea marilor ierarhi ai Blajului începe, în mod firesc, cu întemeietorul oraşului, Inocenţiu Micu- Klein, sau cum în limbaj voievodal românesc îl numeşte Ion Brad, Ctitorul, „Episcopul fără mormânt/ Cel care-a ars pentru ţară/ Ca o biserică-n vânt/ Cu clopotele toate pulsând/ Ctitorul Romei de-aici”. Iar lupta lui în Dieta Transilvaniei capătă dimensiuni biblice, amintind de gesturile energice ale Mântuitorului:„….în Dieta nobiliară/ Ca Pantocratorul mâna o puse/ Nu pe cârji de vlădici/ Ci numai pe bici, pe cuvintele bici,/ Să fulgere parcă/ Din templu afară/ Pe toţi cei ce-ncercară/ Să târguiască, zilnic să vândă/ Ca pe lucruri sau bietele vite/ Soarta naţiei lui oropsite”. Osânda lui a fost – ne spune poetul – dorul nestins după chinuitul Ardeal, iar asemănarea cu Decebal, parabolă în plan istoric, capătă sugestii plastice lămurite: un memento pentru veşnica dorinţă de apărare a libertăţii neamului: „La Roma s-a dus ca un nou Decebal,/ Numai cap, numai nimb,/ De credinţă-n dreptate/ Dar capul lui ca un clopot în timp/ Seaude cum bate/ Prin munţi, fără somn, prin albele sate/ În trupul ţării s-aude cum bate/ În trupul nostru se-aude cum bate,/ Tot bate…”. În altă poezie, Inocenţiu Micu-Klein este numit Episcopul -Voievod – pe lespedea căruia aşează o poetică inscripţie, replică la versul „Episcopul fără mormânt”, pentru că acum osemintele i-au fost readuse, după testamentara lui dorinţă, în Catedrala Blajului, la a cărei temelie el a pus prima piatră. Poezia are, de asemenea, o desfăşurare de înscris voievodal al unei ctitorii, căpătând dimensiuni tot mai largi – Blajul, Ardealul, idealul libertăţii şi demnităţii neamului: „S-a întors din Roma calmă/ Spirit viu între statui,/ Ca-ntr-o frescă ţine-n palmă/ Blajul – mănăstirea lui./ Mănăstirea lui – Ardealul/ Mănăstirea lui – pământul/ Dulce-al ţării – idealul/ Veac de veac cădelniţându-l”. Poezia este şi o continuare firească a celebrului testament al episcopului, dintr-o scrisoare care atât de mult i-a plăcut lui Lucian Blaga, poate cea mai frumoasă profesiune de credinţă a unui patriot, în care se exprimă convingerea în relaţia determinantă dintre „patrie şi înviere”. De aceea, finalul este invocarea precum în Crez, a aşteptării de acum împăcate a obşteştii învieri:„Doamne, m-am întors! De-acuma/ Poţi să te învredniceşti/ Să pui flăcări iar în huma/ Osemintelor cereşti”. Episcopul Ioan Suciu, al cărui chip luminos a apărut pe tabloul absolvenţilor Liceului „Sf. Vasile” din Blaj, promoţia 1948, promoţia Centenarului Revoluţiei transilvane şi promoţia lui Ion Brad, este „martirul sfânt al tinereţii”. Având ca motto un fragment dintr-o carte îndrăgită a episcopului („Când ideile mari rătăcesc izolate/ Ca frunzele desprinse de ramuri,/ Tinerii aleargă să le ia în braţe/ Ca lumea să mai poată visa/ Şi contempla rariştele de rai….”), poezia este odă şi rugăciune în acelaşi timp. Începe cu sugestia unui portret de icoană bizantină:„Cu chipul izvorând lumină/ Cu ochii mari nepământeşti/ Ca-ntr-o icoană bizantină/ De peste timp ne tot priveşti.” Încă din această strofă se prefigurează imaginea unui sfânt care ne ocroteşte, care şi-a sfârşit viaţa pământească în neştiut mormânt şi căruia în strofele următoare i se adresează o emoţionantă rugăciune pentru vestirea Cuvântului mântuitor al Evangheliei, pentru iertare, eroism, dreptate şi tinereţe spirituală (aşadar cu sugestia titlurilor cunoscutelor cărţi ale „Vlădicului cel tânăr”), pentru înălţarea „din praf şi tină/ Din iadul negrului păcat”. Viaţa sa exemplară de sfânt şi moartea sa de martir îi dau poetului evocator îndemnul de a încheia evocarea lirică cu un fel de „ecou poetic” al Evangheliei despre călătoria spre Emaus, (când Luca şi Cleopa îi spun lui Cristos pe care, în sfârşit, l-au recunoscut:„Rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua” – Luca, 24, 28), rugămintea de a fi mereu cu noi: „Cu noi de-a pururi să rămâi/ Lumină tânără sub pleoape/ Şi răsăritul cel dintâi”.
În viziunea lui Ion Brad, trăsătura definitorie a lui Timotei Cipariu este marea sa dragoste de carte. Pe această temă scrie una din cele mai frumoase poezii despre învăţatul blăjean. Din nopţile de veghe, multele nopţi de veghe ale lui Cipariu, în chilia căruia – spune N.Iorga – lampa, ca un simbol, nu se stingea niciodată, poetul rememorează două: prima noapte – un episod dramatic din primăvara anului 1849, când Cipariu fuge la Sibiu împreună cu alţi revoluţionari ardeleni, din calea oştilor lui Bem; înfăţişarea celei de-a doua nopţi începe printr-o sugestie de antiteză:„În schimb a fost o noapte de tăiere….”; în această parte a poeziei transferul metaforic dă poeziei toată frumuseţea: pasiunea de bibliofil a lui Cipariu, care şi-a alcătuit, cu drumuri şi sacrificii, una din cele mai mari şi mai valoroase biblioteci din Transilvania, mistuită aproape în întregime în flăcările Revoluţiei, o adevărată „noapte a uciderii pruncilor”, aşa cum ne spune Evanghelia, hotărâtă de Irod, pentru a scăpa de Mântuitorul, pe care-l credea uzurpatorul tronului său. Pentru Cipariu – pruncii sunt cărţile sale „vreo patruzeci de mii”, frumoasa lui bibliotecă, devastată şi arsă, din care „ţipetele” filelor erau resimţite dureros în sufletul său: „Când fiecare filă te striga/ Din incunabulele vii,/ De pare că-ţi băteau în trup piroane/ Şi auzeai doar tu ţipând că ard./ Şi tablele cerate/ Şi florile de manuscris persane/ Ce le-ai cărat atâtea nopţi în spate/ Pe cai şi pe asini, ca-n fuga la Egipet,/ Până la Blajul tău, din Ţarigrad”. Poezia are o încheiere moralizatoare: din toate nopţile de veghe ale lui Cipariu aceasta a fost evocată de poet ca un legământ cu dublă semnificaţie, e testamentul lui Cipariu cu privire la dragostea de carte şi legământul poetului de a-i continua truda sa de cărturar, căci evocarea marilor oameni ai Blajului ne apare aici ca urmare a îndemnului apostolic: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cei care v-au vestit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa”. (Evrei, 13, 7)
Omagierea Blajului de către poet e un semn al recunoştinţei pentru oraşul „unde a deprins credinţa şi dragostea de neam, Acolo-ntr-un umil şi drag sălaş/ Din mănăstirea veche de la Blaj”, cu amintirea Bibliei de la Blaj, Carte a Cărţilor, ce mărturisea latinitatea noastră prin frumuseţea transpunerii în româneşte a Scripturii, nădejdea libertăţii şi demnităţii noastre naţionale, citită de atâtea generaţii de cărturari şi ucenici ai cuvântului, la care cu umilinţă se adaugă poetul, cu evlavia şi sfiala dinaintea cuminecării:„Printre ei, umilitul, mă număr şi eu/ Sărutându-ţi scoarţele vechi/ Cu aromiri de tămâie din cedrii Libanului/ Cu miros de prescură din grâu românesc,/ Murmurându-ţi cântările cu glas răguşit,/ Cerându-ţi iertarea din urmă/ Ce se dă încă-n viaţă…”.
Dacă în poeziile despre Pănade, dominantă este elegia, străbătută de nostalgie şi regret, în poeziile consacrate Blajului, - poetul cultivă mai ales oda; omagiind toate „darurile şi luminile” cu care suntem Blajului datori. Omagierea este oarecum simetrică pentru că primul imn de recunoştinţă este închinat Episcopului Întemeietorului Inocenţiu, şi se încheie cu omagierea Reîntemeietorului Cardinal Arhiepiscop Alexandru şi, cu cel care este astăzi Continuatorul, Cardinalul Lucian Mureşan.
Antologie lirică, în care se conturează pregnant câteva teme şi motive ale poeziei lui Ion Brad, De la Pănade la Blaj este, şi un „cântec de dragoste” pentru două repere fundamentale în devenirea sa umană şi intelectuală: satul natal şi urbea scolastică în care a fost „licean ….. odinioară”.