Este foarte cunoscută şi apreciată
poezia Timbru semnată de Ion Barbu
pe care Nicolae Manolescu o califică
în Istoria... „mică” drept „cea mai
frumoasă” artă poetică a literaturii
noastre. Foarte concentrată, din două
catrene, cu versuri de 13 şi 14 silabe,
cezurate după primele şapte silabe, cu
rime identice (ABBA / ABBA) poezia este
destul de încifrată, fiecare strofă este o
metaforă în sine care se cere decodificată.
În fapt, prima strofă este o întrebare
retorică, de vreme ce autorul îi dă şi
răspunsul în strofa a doua.
Titlul, deşi deloc ambiguu, a putut
crea comentarii divergente prin semnificaţiile
diferite ale cuvîntului. S-a avansat
interpretarea, cu totul în afara chestiunii
în opinia mea, că „timbru” s-ar putea
referi la „marcă poştală” pusă pe o
„scrisoare” expediată de autor cititorului.
Trecînd repede peste o asemenea aberaţie,
aş admite mai degrabă o acccepţiune
cuvîntului „timbru” care nu a mai fost
invocată în legătură cu poezia lui Ion
Barbu şi anume aceea heraldică, prin
care timbrul unui blazon este ansamblul
coifului: casca propriu-zisă, cimierul şi
lambrechinii. Dar, deşi o argumentaţie
isteaţă ar putea „dovedi” că matematicianul
poet s-a gîndit (şi) la asta, ea n-ar fi decît
un exces de pledoarie avocăţească.
Ei bine, desigur, aşa cum chiar al doilea
vers al textului dezvăluie, timbru se referă
inechivoc la acea însuşire a unui sunet
(muzical) care îl deosebeşte de un alt
sunet, fie el de aceeaşi înălţime şi intensitate.
Într-un fel sună nota sol scoasă din cimpoi
(veşted luncii) şi cu totul altfel cea emisă
(par) des violons de l’automne, vorba
altui poet afin lui Barbu.
Căci iată primele două versuri, cele
care interesează de altfel în acest articol:
Cimpoiul veşted luncii sau sunetul în
drum/ Durerea divizată o sună-ncet, mai
tare... Strofa se întregeşte cu: Dar piatran
rugăciune, a humei despuiare/ şi unda
logodită sub cer, vor spune – cum? Aici
o oribilă greşeală de tipar! Virgula nu-şi
are rostul după „cer” dacă predicatul
plural „vor spune” se referă la piatră,
despuiarea humei şi undă. Iar dacă
predicatul s-ar referi doar la „piatră”
(explicitată ca fiind „a humei despuiare”
şi „undă logodită”), virgula ar fi justificată,
dar verbul ar fi la singular: va spune. Nici
unul dintre exegeţi nu şi-a pus încă
problema ce-i cu virgula din versul patru.
Se ştie că nimeni nu e perfect. În mod
firesc, virgula trebuie să stea după
despuiare, la finalul versului trei.
Poezia poate fi explicitată astfel:
Cimpoiul veşted [al vegetaţiei veştede
a] luncii sau fluierul [din care cîntă cineva
aflat] în drum, / Durerea divizată o sună-
ncet, [apoi] mai tare/ Dar piatra-n rugăciune, [(nemişcată), ea, care este] a humei
despuiare [,] şi unda logodită sub cer [cu
piatra] vor spune [:] - cum?
A doua strofă răspunde „cum” trebuie
să fie „cîntecul”: încăpător precum… etc.
E deci o deosebire de „timbru” între
sunetul facil de „cimpoi” şi „foşnirea
mătăsoasă a mărilor cu sare” sau corul
îngeresc care slăveşte apariţia Evei.
Ce înseamnă însă că „durerea divizată
o sună încet, mai tare”? Cîntecul e divizat
în măsuri, măsurile în sunete. Suflul
vîntului în vegetaţia veştedă a luncii ca
şi cîntăreţul din fluier (aflat în drum ceea
ce implică mersul „drumeţ”) sînt dinamice.
Apropiindu-se de receptor acesta observă
natural atît creşterea volumului sunetului,
prin micşorarea distanţei, cît şi a „înălţimii”,
adică a frecvenţei. În fizică, fenomenul
de mărire a frecvenţei unei oscilaţii cu
scăderea distanţei faţă de receptor e
cunoscut ca „Efectul Doppler”, descris
în 1842 de Christian Doppler, numit şi
Efect Doppler-Fizeau, după numele şi al
lui Hippolyte Fizeau care a enunţat aceeaşi
idee şase ani după Doppler. Cîntăreţul
nu este pe drum, ceea ce ar putea însemna
şi că stă pe calea de mers, ci în drum
(spre ceva), adică în mişcare.
Nu încape îndoială că Dan Barbilian
(Ion Barbu) cunoştea acest „efect” şi avea
în orice caz percepţia lui, ca oricine a
auzit o locomotivă fluierînd în timp ce se
apropie (sau se depărtează) cu viteză.
Aşadar sunetul fluierului cuiva care îşi
cîntă în mers durerile va fi perceput de
un observator static drept o succesiune
de sunete distincte (divizare a unei melodii)
cu frecvenţe tot mai înalte. Desigur însă,
nu frecvenţa, oricît de înaltă, sugerează
Barbu, decide „calitatea” melodiei, ci
„timbrul” ei. Într-un fel îşi cîntă un
oier durerea sa, en passant, şi altfel, cu
aceleaşi şapte note, intonează o „laudă”
Evei un cor angelic, o „grădină de îngeri”,
cum o numeşte Ion Barbu.
