Ion de Liviu Rebreanu şi primul volum din Moromeţii de Marin Preda se apropie şi se despart printr-o elocventă şi, aparent, paradoxală asociere oximoronică. Disimilitudinile sunt induse într-un „lanţ semnificant”, o lancaniană „articulaţie de contexte relevante” reiterate pe dimensiunile mai multor episoade narative.

Contextul
Prima ediţie, în două volume, din Ion a apărut în noiembrie 1920, la Editura Alcalay. Întâiul volum din Moromeţii, publicat, iniţial, în „Viaţa românească”, între lunile iunie – septembrie 1955, a fost reeditat în volum, în noiembrie acelaşi an, de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Relativa apropiere editorială dintre ediţiile princeps se reflectă şi în vecinătatea aproximativă a universului ficţional. Între amândouă, se află un spaţiu temporal de trei decenii.
Reperele situării romanului Ion în timpul istoric sunt alegerile din 1906, pentru desemnarea unui deputat în Parlamentul de la Budapesta, interval temporal restrâns la un an şi două luni. Absorbită în trei nuclee epice, acţiunea din Moromeţii se desfăşoară în anul 1937, de la începutul verii, când „se părea, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, până spre sfârşitul aceluiaşi anotimp, când liniştea iluzorie este sfărâmată: „Timpul nu mai avea răbdare!”

„Anxietatea influenţei”
Inserţia în filiaţia valorică dominată de Rebreanu – „...un scriitor de răscruce”, atras „de prezentul dramatic cu marile lui frământări” – l-a determinat pe Marin Preda să-şi exprime o radicală inaderenţă. Vehemenţa delimitării a fost provocată de o atitudine defensivă denumită de Harold Bloom „anxietatea influenţei”. Ivită din profunzimile inconştientului, neliniştea îi cerea imperativ îndepărtarea de model şi reliefarea propriei originalităţi.
Simptom psihopatologic, anxietatea s-a concretizat în procesul redactării şi a fost teoretizată ulterior apariţiei romanului. Marin Preda admira focalizarea obiectivă, vocea narativă impasibilă. Dar dezaproba, eronat, viziunea aşternută asupra umanităţii imaginate: „Nu aşa arată ţăranul român cum l-a descris el, îmi ziceam. Nici ţăranca română.” Formulând asemenea rezerve, Marin Preda ignora, voit sau din neştiinţă, deosebirile temporale şi diferenţele civilizatorii.
Ion şi Ana au intrinsecă originalitate. Instanţa narativă introduce personajele în vâltoarea evenimentelor şi coboară în adâncul trăirilor sufleteşti. Aspiraţii, procese volitive, tradiţii, structuri arhetipale proiectează trecătoarea făptură umană pe ritmul etern al ireversibilităţii temporale.
Dominat de angoasa influenţei, Marin Preda a imaginat un conflict episodic, prin care arunca în derizoriu cuplul Ion – Ana. Îndrăgostită de Ion Birică, un tânăr sărac, – prenumele nu este ales aleatoriu –, Polina, fiica lui Tudor Bălosu, se căsătoreşte fără încuviinţarea părinţilor: „...am gândit exact un astfel de personaj care să fie opus Anei, care mi s-a părut neverosimil, nereal şi mai mult o fantoşă creată de autor ca să-i iasă această schemă cu Ion – un personaj obsedat de pământ etc.”
Atributele şi subordonata finală amplifică receptarea eronată. Toate secvenţele narative prin care trec Polina – Birică sunt antitetic asemănătoare cu problematica similară din Ion. Însă pe o treaptă valorică inferioară. După încheierea demonstraţiei, personajele nu l-au mai interesat. Polina şi Birică au dispărut în plasma narativă moromeţiană. Marin Preda le-a hărăzit – fără a conştientiza procesul – destinul Anei şi al lui Ion.

Contiguităţi oximoronice
„Anxietatea influenţei” l-a determinat pe Marin Preda să rămână permanent în defensivă. El a construit o reţea de conexiuni oximoronice: limbaj, comportament, relaţii interumane, structuri psihologice, pentru a ieşi de sub umbra lui Rebreanu.
Ion se străduieşte să refacă dimensiunile proprietăţii funciare risipite de lenevia tatălui său. Moromete a primit pământul prin reforma agrară din 1922.
Sursă a existenţei şi obiect al adoraţiei – argumenta Mircea Eliade –, pământul îndeplineşte funcţia ocrotitoare a mamei. Pământul i-a fost lui Ion „mai drag decât o mamă!” După ce Vasile Baciu i-a cedat o parte din terenurile sale, tânărul – sublinia Nicolae Manolescu – „se înfrăţeşte cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii.” Ceremonialul este convingător sugerat printr-o gradaţie ascendentă, construită pe comparaţie şi personificare, având drept rezultat imediat identificarea pământului cu fiinţa iubită. Ion îmbrăţişează lutul negru şi îl sărută.
În Moromeţii, relaţia dintre om şi pământ s-a desacralizat. Detaşarea de magia pământului acţionează nu doar asupra personajului principal. Din năzuinţele lui Achim, Nilă şi Paraschiv, pământul este exclus. Mai presus de pământ, Niculae aşează „studiul”. Renunţarea la pământ pentru un ideal concret sau o pasiune abstractă reprezintă noutatea adusă de Marin Preda în literatura contemporană.
Ion al Glanetaşului şi Ilie Moromete se apropie şi se despart prin atitudinea faţă de muncă. În revărsatul zorilor, Ion pleacă grăbit spre locul aflat în inima hotarului. Intenţiona să cosească „o bucată cât mai zdravănă”, înainte de răsăritul soarelui. Umezită de rouă, iarba se taie „mai bine şi mai lesne.” Pe hotar, între noaptea pregătită să plece şi zorile plăpânde încă, Simion Lungu cosea livada arendată. „- Harnic, harnic!” îi strigă Ion, în loc de bineţe. După ce a tăiat alte câteva brazde, Simion s-a oprit şi a răspuns, în timp ce îşi ascuţea coasa: „- Apoi ce să facem? Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume.”
Ion nu l-a mai auzit. Se depărtase. Ajuns la delniţa lui, începu cositul: „Brazdele se prăvăleau, drepte, egale, mirositoare.” Când soarele răsări, tăiase o bună parte din fâneaţă. „Oboseala îl întărâta ca o patimă.” Oricât ar fi fost de trudnică, „munca îi era dragă ...ca o râvnă ispititoare”, pentru că, în muncă, se dizolvau năzuinţe umane: bunăstarea materială, independenţa financiară. Comportamentul tânărului se integra în ansamblul civilizator al imperiului austro-ungar, în care Transilvania a avut statutul de Mare Principat. Hărniciei individuale vocea narativă îi adaugă destoinicia personajului colectiv: „Pretutindeni, pe hotar, oamenii, ca nişte gândaci albi, se trudeau în sforţări vajnice, spre a stoarce roadele pământului.”
Prin contiguitate oximoronică, Ilie şi personajul colectiv moromeţian dezvăluie nativă disimilitudine. În dimineaţa alburie, oamenii din Siliştea se codesc multă vreme să pornească la seceratul grâului. Nehotărârea este exemplificată prin aducerea în prim-plan a unei familii fără identitate referenţială.
Căruţa, caii înhămaţi aşteaptă în ogradă, copiii sunt gata, mâncarea, de asemenea. Însă omul „se învârteşte pe loc, se uită în grădină, străbate bătătura, intră în casă, strigă la femeie fără rost...” Construită pe o succesiune de verbe active şi reflexive la a treia persoană singular, instanţa narativă adaugă discursului o valoare semantică nouă. Nu doar familia asupra căreia s-au focalizat privirile naratorului întârzie plecarea. Colectivitatea rurală procedează identic.
Ajunşi pe câmp după răsăritul soarelui, secerătorii – de secerat seceră copiii – stau la capătul locului, îi măsoară din priviri întinderea, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă, dar de început tot nu încep. În această aşteptare, comentează aceeaşi voce –, copiii se pregătesc pentru viitoarea muncă „istovitoare”. Apoi băiatul cel mare măsoară cu pasul părţile de secerat ce vor reveni fiecăruia. Tatăl nu seceră. El va lega snopii de grâu şi îi va aşeza în clăi. Se sustrage totuşi muncii. Se învârteşte indecis, ironizează câte un secerător neîndemânatic, trece pe la vecini şi, deodată, „se topi nu se ştie unde.” Chemat la masă, se ridică dintre spice.
Moromete ocoleşte truda, îi lipseşte plăcerea de a munci. Cu excepţia lui Niculae, copiii îl acuză direct sau în ascuns, „că tatăl nu face nimic, că stă toată ziua.” „Eşti mort după şedere şi tutun!”, strigă deseori Catrina. „Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai tutun...” Îndreptăţită, Catrina dezaproba lenevia soţului, dar dincolo de trândăvia lui nu desluşea nimic.
Cauza nepăsării – comenta Nicolae Manolescu – „trebuie căutată în firea şi concepţia de viaţă a personajului.” Leneşi sunt şi în satul Pripas. Dar ei sunt excepţii. În satul moromeţian – intensificată prin fibra balcanică a patru secole de dominaţie otomană – lenevia lui Moromete este reală şi ea vine, prin timp, din zorile civilizaţiei autohtone. În Istorii, cartea a V-a, paragraful VI, Herodot o sesizase la traco-daci: „...la ei, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare.” (trad. de Felicia Vanţ-Ştef).
Sub crusta leneviei, Moromete dezvăluie pasivitatea balcanică şi contemplativitatea spiritului mediteranean. Structura egocentrică a personajului, uimit perpetuu de spectacolul nesfârşit al lumii, a fost surprinsă şi întrupată în statueta de lut, modelată de Din Vasilescu, în poiana fierăriei lui Iocan. Spre sfârşitul verii, timpul nerăbdător va dizolva trândăvia în acţiune!