Florin Saiu: Aţi scris Alfabetul doamnelor (o carte publicată în 1999 la Editura Crater, care nu se mai găseşte) şi Alfabetul domnilor... Care a fost scânteia acestui proiect?
Ioana Pârvulescu: Alfabetele acestea au fost rubrici în România literară, unde am scris săptămânal timp de 18 ani. Propuneam câte o nouă rubrică atunci când mi se părea că atât eu cât şi cititorii simţim nevoia de ceva nou, că rubrica veche s-a sleit. Am început cu Alfabetul doamnelor, pentru că personajele feminine avuseseră parte numai de comentarii masculine, adică ale criticilor bărbaţi. Şi mi se părea că ei nu le înţeleg pe deplin, că e nevoie de o privire „din interior”. Am continuat firesc, cu domnii, din motivul invers, ei nu avuseseră decât critici „din interior” şi era nevoie şi de una din afară. În plus, n-am vrut să nedreptăţesc vreun personaj.

Aţi tradus un poet religios german, Angelus Silesius (Johannes Scheffler), activ în secolul 17... Ce v-a determinat să vă înhămaţi la această muncă?
Pot să vă răspund, pentru că am scris asta în jurnalul meu, într-o însemnare din 1997, aşa că nu-mi rămâne decât să vă citez un fragment de aici:
„Dacă m-ar întreba cineva ce mi-a venit cu Angelus Silesius, aş ridica din umeri, cu gestul personajelor lui Sebastian. Cu toate astea, ştiu. La capul patului meu din Braşov aveam o antologie de poezie universală moştenită de la tata mare. Şi începea cu două versuri în germană, care m-au lăsat cu gura căscată, le-am reţinut fără să vreau: „Ich weiß nicht was ich bin, ich bin nicht was ich weiß / Ein Ding und nicht ein Ding, ein Stüpfchen und ein Kreis”. De unde atâta prospeţime şi vino’ncoa la un autor de secol 17? Versuri concentrate, iuţi, alunecoase, o filozofie care te ia de gât (nu ca altele, care-ţi stau în gât). Şi-ntr-o zi, pe stradă, le-am căutat, din pură plăcere, o rezolvare românească. ş...ţ Într-o zi, mergând pe stradă, le-am tradus în gând, aşa: „Nu sunt deloc ce ştiu, nu ştiu deloc ce sunt: / Sunt lucru, da şi nu, sunt cerc şi zvâc mărunt.” Cu asta a început totul.
Însă dacă sap şi mai adânc, dau de ceva cu mult mai frumos. Când, prin intermediul lui Angelus, am început să înţeleg ceva din mistică şi să-i descifrez splendidele tainice coduri, mi-a revenit în minte o poveste pe care mi-a spus-o tata, ca unui om mare, când eu eram pe lume doar de vreo 10 ani, iar el avea să mai fie pe lume doar vreo 3.
Aşadar: proaspăt căsătoriţi, mama şi tata au plecat într-o excursie, în Bucegi. Erau amândoi obişnuiţi cu munţii şi cu regulile lor limpezi şi severe, pe care ni leau transmis şi nouă: să-i iei totdeauna în serios, să-i respecţi, să nu te porţi ca un descreierat, să-ţi dozezi efortul şi mâncarea din rucsac, şi, mai ales, să fii prudent până la ultimul pas, până în ultimul ceas. Dar se vede că altceva a fost mai puternic decât prudenţa, în acea zi de toamnă târzie – şi nu e greu de închipuit ce –, astfel încât i-a prins noaptea în mijlocul pădurii şi au pierdut poteca. Numai cine nu s-a rătăcit niciodată într-o pădure nu ştie ce panică te apucă, chiar şi ziua. Pădurea e labirintul perfect, e jocul de direcţii cel mai înşelător. Cum bine zice proverbul, nu poţi vedea pădurea de copaci. Au umblat, tot mai obosiţi şi mai bezmetici, încoace şi-ncolo. Se făcuse dintr-o dată foarte frig, nu erau nicicum pregătiţi pentru aşa ceva, ca să nu mai vorbim de cei care-i aşteptau acasă. I-a cuprins disperarea. Când n-au mai avut ieşire, au îngenuncheat amândoi şi s-au rugat să găsească drumul. Apoi s-au sculat în picioare, şi poteca a apărut chiar acolo, la un pas de ei. Au ajuns cu bine.
Când ne-a spus tata povestea, fratelui meu şi mie, eram la vârsta la care totul e posibil, iar miracolele fac parte firesc din viaţa cotidiană. Am înţeles-o deci aşa: Dumnezeu, care e un fel de zână bună, a făcut o minune, când s-au rugat ei, a luat poteca de undeva, din mijlocul pădurii şi le-a pus-o sub picioare ca un covor, pe care au alunecat, lin, până acasă.
Au trecut anii, povestea a crescut odată cu mine, i-am citit pe mistici, pe Angelus, şi acum o înţeleg aşa: poteca a fost tot timpul chiar acolo, lângă ei, dar ei, orbi, rătăciţi, n-o puteau vedea. Rugăciunea le-a deschis ochii, le-a limpezit privirea şi au putut s-o vadă – miracolul acesta e, iar Dumnezeu nu intervine, nu mişcă un deget pentru că n-are nevoie.”

Sunteţi atrasă de perioada dintre cele două războaie mondiale, cartea dumneavoastră, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, stă mărturie. Vorbiţi-ne despre această pasiune.
Aţi văzut filmul lui Woody Allan Midnight în Paris? E din 2011. Personajul de acolo, un scriitor, alunecă în interbelic, adică „anii nebuni” şi, de acolo, firesc, mai departe, în Belle époque. Ca mine. Eu am descoperit interbelicul pe cont propriu, prin 1996, fără vreun scop, fără cea mai mică prejudecată, l-am descoperit prin intermediul ziarelor din perioada aceea pe care le-am citit din pură plăcere. Nu pentru că mi-ar fi lăudat cineva interbelicul, nu pentru că aveam de făcut vreo lucrare academică sub îndrumarea cuiva, nu pentru că voiam ceva de la el. Nu pentru că aş fi avut nostalgii interbelice (de unde să le am?) cum au crezut unii. În libertate absolută şi din curiozitate. La lansarea cărţii, foarte frumoasă, şi de care îmi amintesc cu mare plăcere, cu domnii Mihai Oroveanu, Gabriel Liiceanu şi Pavel Şuşară (iar Pavel şi cu mine eram costumaţi ca în anii ‘30), ţin minte că domnul Liiceanu a spus un lucru care m-a flatat nespus, că ar fi înţeles interbelicul mai bine din cartea mea decât de la Constantin Noica. Să ştiţi că nu mi s-a urcat la cap asta, dimpotrivă, m-am întrebat intrigată cum se explică. Şi cred că e pentru că eu l-am prezentat în zeci de faţete, unele absolut frivole, în zeci de detalii care palpitau de viaţă, eu îl reconstituisem cu ochi proaspăt. Orice om care trăieşte o epocă e un narator subiectiv şi parţial, eu mă uitam la scena „bătăliei” din toate unghiurile. Citisem ziare de toate culorile, căutând însă detalii de viaţă. Cred că asta e trăsătura principală a acestei cărţi: e liberă de ideologie, e liberă de un parti-pris de familie, de o viziune apriorică, e aşa cum simţeau oamenii atunci, când nu ştiau ce vine peste ei. Despre epoci scriu istoricii şi sociologii care, inevitabil, sunt mai supuşi viziunii marcate, iar dacă scriu literaţii, scriu doar despre literatură. Eu am scris despre viaţa cotidiană, care include totul. Şi o constatare pe care o fac cu tristeţe azi, după 25 de ani de la schimbarea din ’89: ei au făcut în numai 20 de ani infinit mai multe. Ei au ridicat în doi ani Clădirea Telefoanelor, prima noastră clădire pe structură metalică, tip zgârie-nor, noi asfaltăm trei metri în faţa ei, care se strică după câteva săptămâni sau punem borne pe care le dărâmăm. Ei au făcut drumuri şi bulevarde, noi am făcut forme fără fond, adică am marcat cu galben nişte culoare de bicicletă pe trotuarul Bulevardului Elisabeta, absolut inutilizabile, ocupate cu maşini parcate ilegal şi mai ştiu eu ce. Ei zugrăvesc într-un alb orbitor, sudic, Bulevardul Magheru, noi murdărim cu mâzgăleli idioate fiecare casă proaspăt zugrăvită. Ei au făcut spitale bune, noi închidem laboratorul Cantacuzino, ei, deşi misogini, au schimbat complet, în bine, statutul femeilor, noi continuăm să fim misogini şi atât, iar junele de azi încep să înjure de ceva ce au doar bărbaţii. Ei au schimbat faţa literaturii în cea mai fertilă şi mai inventivă perioadă din istoria literaturii noastre (în douăzeci de ani, adică, la nivel istoric, nici măcar un fir de nisip din clepsidră), iar noi... nu ştiu, o să vedem.

Sunteţi braşoveană la origine, cum se împacă acest lucru cu pasiunea pentru Bucureşti?
Braşovul a rămas cea mai bună „bonă” sau antrenor sau maestru, cum vreţi să-i spuneţi. În bună măsură, oraşul acesta – cu dealurile şi munţii lui, cu străzile lui şi casele vechi, cu acoperişuri de ţiglă, cu oamenii lui, cu cele trei limbi cu care ţi se obişnuia urechea de mic – este cel care m-a format. Intră totul aici: valori europene tradiţionale – şi pe care nici Stalin, nici Dej şi Ceauşescu nu le putuseră şterge de tot, pentru că erau impregnate în clădiri – toleranţă şi ceea ce azi se cheamă multiculturalism. În copilăria mea, acest cuvânt la modă era formulat mai plastic: e o vorbă care spune că la Braşov până şi câinii ştiu să latre în trei limbi. Dar intră în Braşov şi doza de aventură de care copiii au atâta nevoie şi pe care ne-o dădea timpul liber petrecut pe dealuri şi munţi, vara în excursii pline de neprevăzut, iarna la schi şi patinaj. E un noroc că poţi ajunge în natură, pe Warthe sau pe Tâmpa, în exact zece-cincisprezece minute, dacă pleci din centru, din Piaţa Sfatului, că oamenii se salută pe munte fără a se cunoaşte, cum mai târziu am văzut şi în Elveţia. Fiind încă de pe atunci un oraş turistic, dar cu mult mai puţină lume decât azi, aveam un vag contact şi cu Vestul.

Revenind la Bucureşti... Care este zona pe care o iubiţi cel mai mult în acest oraş?
Iubesc poveştile lui, o zonă mereu frumoasă. Din oraşul prezent iubesc zona primăverii (nu, nu a Primăverii) şi a toamnei, mirosul de tei şi lumina de miere din septembrie, cea carei face şi pe oameni mai lenţi şi parcă mai civilizaţi. Iubesc zona Mogoşoaia, Fundaţia Carol, iubesc mult întreaga clădire a Universităţii, cu cele 4 facultăţi principale, o bijuterie care ar trebui şi ea restaurată în spiritul în care a fost construită, culoarele ei de la ultimul etaj, anumite săli de seminar ca nişte buzunare secrete, cu ferestre rotunde şi cu o privelişte incredibilă. Există şi un roman antrenant cu clădirea asta, Derapaj de Ion Manolescu, care predă la Litere. Apropo de clădire, nu înţeleg cum de nu se găsesc bani la Primărie pentru introducerea unui sistem de degivrare a acoperişului Universităţii, de pe care cad ţurţuri mari în fiecare iarnă. Oare trebuie să moară cineva, student sau profesor, ca să se ia o asemenea măsură? Se pun benzi de plastic ca să nu treci, dar nimeni nu le respectă, pentru că ar însemna să te laşi călcat de maşini, să circuli pe carosabil. Parcă-i văd dând vina unii pe alţii, la un accident, c-o fi, c-o păţi... La noi măsurile se iau numai după o catastrofă, nu gândim înainte, ceea ce înseamnă că n-avem minte nici cât personajele lui Creangă din povestea cu prostia omenească. Măcar ele aveau conştiinţa pericolului iminent.

De ce credeţi că foarte multe case din perioada interbelică sunt lăsate de izbelişte? Sau, mai precis, pradă oamenilor străzii, agenţilor imobiliari, primăriilor, arhitecţilor fără scrupule?
Da, văd şi eu ferestrele sparte, la care mai apare uneori fugar, o figură fantomatică şi palidă de boschetar. Aş vrea să ştiu şi eu precis şi, mai ales, să pot schimba ceva. Probabil pentru că nu mai avem acei oameni care să sfinţească locul, cum se spune, sau nu mai avem destui asemenea oameni. Pentru că există corupţie, pentru că la Primărie lucrează adesea inşi care n-au conştiinţă culturală, patrimonială, arhitectonică. Pentru că legile nu sunt clare, iar în Parlament oamenii nu intră ca să salveze ceva, intră ca să facă bani şi să-şi asigure o pensie cât mai mare. Pentru că sunt atâtea de făcut încât, în loc să ne considerăm norocoşi că avem de lucru, că putem schimba lumea, suntem copleşiţi, derutaţi, nu ştim nici măcar de unde să apucăm lucrurile.

V-ar fi plăcut să trăiţi în La Belle époque?
Mi-ar plăcea, mai degrabă să vizitez epoca din preajma lui 1900, nu să trăiesc acolo. Mi-ar plăcea, în schimb, ca felul lor de a fi altruist şi politeţea lor să se transfere contemporanilor noştri. Să avem şi beneficiile confortului de secol 21, şi beneficiile sufleteşti ale oamenilor de atunci. Deşi povestea cu confortul e discutabilă: ei trăiau mai larg, nu în cutiuţele de chibrituri ale blocului, auzind totul de la vecini.

Cum vă explicaţi, totuşi, că una dintre cele mai frumoase perioade, chiar înfloritoare, a fost urmată de două războaie mondiale? Unde au greşit oamenii?
La întrebarea asta istoria răspunde destul de precis, ajunge să citim cartea domnului Boia despre Primul Război Mondial. Să adaug totuşi ceva şi din perspectiva mea. Greşeala a fost prea multă încredere în mintea omului în genere, în conştiinţa binelui şi în faptul că nu mai pot exista războaie. Statistic vorbind, domina o candoare care i-a împiedicat pe oameni să se teamă îndeajuns şi, deci, să ia măsuri. Soarta îţi joacă întotdeauna feste cumplite, când eşti candid, iar asta nu are deloc legătură cu inteligenţa, pentru că unii dintre cei mai inteligenţi oameni s-au format în Belle époque, Einstein, ca să dau un singur exemplu din zeci, sute chiar. Mie mi se pare că atunci gradul de inteligenţă, de prospeţime a gândirii şi de profunzime a sentimentelor era mult mai mare decât astăzi, dar ar trebui să scriu o carte ca să demonstrez asta.

Să revenim la literatură. Dezvăluiţi-ne, dacă se poate, cele mai dragi versuri personale...
Adică scrise de mine?

Da!
Nu, nu m-am gândit niciodată la asta şi nici n-aş putea. În schimb, vă spun cu plăcere câteva versuri de care sunt îndrăgostită, din literatura universală, în care o includ firesc şi pe cea română. Pe primele le scrisesem cu „pastel-color” pe peretele de lângă pat, în camera mea studenţească (aveam gazde foarte îngăduitoare!): Ô, saisons, ô, châteaux / Quelle âme est sans défauts?” (Rimbaud). Apoi Ionesco: „Aiurit /Şi aburit/ Cum eram/ Tot mă iubeam”. Apoi Ion Barbu, favoritul meu interbelic: „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar la făptura mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă”. Arghezi, din ultimul Psalm: „Şi se făcu-ntuneric, tăcere şi răcoare”. Szymborska: poemul Autobiogafie. Portret d’une femme de Ezra Pound. Prea intratul în umbră Cezar Baltag: „Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare/ care în rana văzului mi-apare ş...ţ Să leg fiinţa ta de un cuvânt/ ca să ne regăsim atuncea când / vom mai veni vreodată pe pământ”. Cărtărescu: „Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare”...şi tot ce urmează. Sonetele lui Voiculescu şi Shakespeare, în această ordine. Eminescu: „Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi”. Rilke: „Pe înger multă vreme l-am dorit / în braţe prizonier [....] el a-nvăţat să zboare, eu, viaţa muritoare / şi iar, unul pe altul, încet ne-am cunoscut.” Ahmatova: „Ce rugăciuni de dragul tău să fac? / Iubirea mea atât de mare este, / Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.” Opriţi-mă, vă rog!

Vă opresc cu o ultimă întrebare. Ce cărţi aveţi acum pe noptieră? Le vom considera o implicită invitaţie la lectură.
Amos Oz, Judas, pe care mi-am cumpărat-o la Târgul de Carte de la Leipzig, în traducere germană, Eginald Schlattner, Clavir în ceaţă (cum frumos a tradus titlul doamna Catrinel Pleşu), Cătălin Mihuleac, America de peste pogrom, roman pe care mi l-a recomandat Adriana Babeţi, Theodor Baconschi, Facebook, o carte pe care o citesc tocmai pentru că eu n-am facebook şi Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane, Paul Johnson Stalin şi Mozart –, iar astea sunt numai vârful teancului.