Ioana Diaconescu, Vertigo,
versuri, Ed. Tractus Arte,
Bucureşti, 2014
Deloc decorativ titlul
recentului volum de
versuri al Ioanei
Diaconescu. Vertigo
spune mai mult decât
spune, deşi poezia titulară
plasată în interiorul
volumului dezvoltă doar ideea
ameninţării ce pare să vină,
simbolic, de la devoratoare
vietăţi marine, determinând
refugiul protector în poezie.
Poţi fi ispitit să accepţi semnificaţia
termenului latin ca „schimbare”,
ceea ce ar obliga la căutarea
noutăţilor faţă de volumul
anterior, Nusakan.
Or, diferenţele sunt de ordinul
detaliilor; la unele motive se renunţă,
în timp ce altul este mărit în zeci de
variante, apărând ca o reţea de idei
obsedante, figurând urme de erotism
sublimate metaforic. Mai propriu însă
e înţelesul de „întoarcere” a poetei
la uneltele sale, spre a se curăţa de
colbul otrăvit al dosarelor cercetate
la C.N.S.A.S. Poezia, ca întoarcere la
sine, la experienţa unei neuitate iubiri
dureros de posesive, este pentru Ioana
Diaconscu un antidot, o narcoză.
Subînţeles, recurge şi ea la soluţia
Ecleziastului, care spune: Verti me
ad aliud... „m-am întors către altceva...”.
Viaţa între limite este o poezie ce
sună a manifest. Acuză o existenţă
din care nu se poate evada decât prin
întoarceri voite la altceva. Chiar
din primele versuri e sugerată vina
de a exista: „Viaţa între limite/
Într-o eră misogină/ Tu poţi fi una
dintre erori ”. Încercarea de a ieşi
din corsetul acestei ere, care este a
noastră, poate atrage pedeapsa: „Rişti
un adevăr necruţător/ Ieşind dintre
limite/ ... acum/ în a doua decadă a
secolului 21/ Cum să ieşi dintre limite/
Stai între limite/ În spaţiul carpatodună
reano pontic/...”. Revolta se
linişteşte prin retragerea în libertăţile
creaţiei. Cred că poeta, fără s-o spună
direct, printr-o inspirată poezie de
dragoste, cu toată puterea talentului
dă o replică feminină vremurilor
misogine şi ucigător de limitative,
până la Maxima suportabilitate. Ca
o reminiscenţă din volumul Nusakan
e sugerată calea euforică a întoarcerii
într-un trecut mai romantic. Pasionată
de muzică, Ioana Diaconescu îşi
însuşeşte expresii din vocabularul
muzical. Giocoso ma non troppo
(Şăgalnic dar nu prea) rămâne în
orizontul trecutului, de a cărui manieră
se desparte acum. Funcţia ludică a
pastişei corective se combină cu o
stare emoţională nostalgică. E nostalgia
frumosului reprezentat de lucrurile
diafane şi de parfumul altei lumi.
„Dantelele de Valencia” au marginile
zdrenţuite, dar reprezintă alte vremuri:
„Atrasă de nebunia mea/ Văd de
departe pulverizatorul de parfum
al lui tante Viola – un cobalt aurit/ Şi
pălăria florentină.../ În cuier umbrela
de mătase cu fir de aur a străbunicii/
În cufăr corsetul ei de culoarea pielii/
... Eu/ Euforică”. E singura poezie din
noul volum rămasă în rama acestui
gen de amintiri, intens reînviate în
versurile volumului Nusakan.
Poeta scrie cu bucurie, crede în
poezia ei, un veritabil confesional
secret: „Comoara acestei scoici/ În care
mă închid”. Preferă versul liber, învăţat
de la Vladimir Streinu, magistrul ei de
estetică, vers scutit de tiparele clasice,
în câştigul unui lirism spontan, o cale
de risipire imediată a sentimentului.
Aceeaşi descătuşare se subînţelege şi
din renunţarea la orice semn de
punctuaţie. Nici o virgulă, nici un punct,
semne absente în care ghicim că poezia
a fost scrisă într-o singură respiraţieinspiraţ
ie, în metafore perfect inteligibile.
Au fost poeţi care au mizat pe valoarea
totalizantă a ultimului vers, Ioana
Diaconescu lasă poezii fără sfârşit şi
fără puncte de suspensie. Un singur
eşantion: „Parfumul tău mă străbate/
Din pernele acestei sfere de sidef/ Din
pereţii subţiri ca membrana aripilor
de fluture/ Până când” – Prelungirea
înţelesului e lăsată cititorului de poezie.
Un Zburător cu negre plete, ca zeu
tutelar, pluteşte deasupra poeziei
cuprinse în acest volum, asigurânu-i
unitatea inspiraţiei. În deschidere stă
poezia Prima parte a poveştii, cu
sugestive urme de basm ce divulgă
nostalgiile poetei, matură şi copilăroasă,
în acelaşi timp, până la contrazicere.
Chestiune de structură intimă. E o
deschidere, pentru că anunţă un
înfiorat „excurs rapid şi real/ Prin
viaţa mea cu/ zeii mei tutelari” – ce
par să fie mereu alte chipuri ale aceleiaşi
iubiri. E un „excurs” cu accente ludice,
în stare să salveze sensibilitatea rănită
de tirania limitelor vieţii de astăzi.
Întoarcerea în timp începe cu o pasionată
expresie italiană: „Stringimi e di baci
straziami”, cerşind îmbrăţişarea şi
sărutul apăsat, chinuitor, ca mai apoi
să coboare la simboluri de basm
din visele copilăriei: „Că au pus prea
multe/ Pe spatele meu diafan/ Pe
braţele mele fragile/ Sub salteaua
mea de prinţesă cu bobul de mazăre/
Ei dar ce te mai sclifoseşti ce aere
îţi dai/... Aşa că prima parte a poveştii
mă înfioară”. E ca şi cum ceva ar fi
incompatibil – şi totuşi nu. Ruga către
acest zeu al iubirii se încinge, cum
poezia cu titlul lung, analitic, o spune:
Cu colţii ei albi pe care fulgerele se
sparg. Iat-o, întreagă: „Pe această
cale în lumina fulgerelor/ Totul devine
strălucitor/ În braţele păroase mă
strânge cu câtă graţie poate/ Miazănoaptea
cu colţi albi/ Pe care fulgerele o sparg/
Lacrimile ei de catran îmi cad pe obraji/
Pe ochii larg deschişi în/ Întunericul
săgetat de fortuna/ Pe pieptul descoperit/
Şi mă cuprinde până când/ Îmi
pierd cunoştinţa/ Abia atunci rânjetul
piere/ Conturul ei dispare treptat/
Într-o înlănţuire de aripi transparente/
Şi mă aud murmurând/ Nu pieri îngerul
meu/ Nu te stinge”. Fiinţa care îşi
cântă amintirile simte cum „ În marginea
nopţii/ Leopardul încordat/ Mă
îmblânzeşte”. Aşa începe această
originală omagiere a iubirii senzuale,
dinspre feminin spre masculin, în
variante ce angajează sufletul, gândirea
şi trupul. Jocul metaforelor vizează
concretul unor momente senzoriale
intense. Surprind imaginile arderii
din iubire, chiar dacă poeta plusează
în intenţia de a da o replică misoginismului
absurd.
În dialectica afectivă a versului
liber domină o retrăire ambiguizată
în metafore ce valorizează, prin
reliefare figurat-poetică, pasiuni
erotice avar interiorizate. Poeziile îşi
răspund, se completează una pe
cealaltă cu variaţie de expresie, atât
cât să apară că iubirea e filonul central
al noii creaţii. Conştiinţa vieţii corporale
atinse de o iubire trăită pronunţat
senzual, cu sensibilitate vibrantă, se
obiectivează în vocabularul poetic.
Voluptatea contopirii cu celălalt într-o
invocată fluiditate vitală, înseamnă
„buze”, „obraz”, „ochi”, „pleoape”,
„frunte”, „tors”, „coapse”, „şold”,
„genunchi”, termeni ce intră în
anatomia iubirii universale, senzuale,
cântată poetic. Sunt poezii de pură
tensiune, refăcând momente trăite
profund şi complet.
Într-o fecundă beţie interioară
provocată de intensitatea sentimentului,
plecând de la banalitatea iubirii carnale,
trăirea atinge extazul, până la a muri
din dragoste: „ Cu gura mea roşie
– un mac în extaz/ L-am aflat odată
cu/ Pierderea răpitoare a cunoştinţei/
Chiar lângă mine/ În clipele/ Morţii
clinice/ ... Trupul lui gol/ Mă acoperea/
Respiraţia lui parfumată mă pătrundea/
Îmi deschidea cuşca pieptului/ Ce-mi
devenise strâmtă/ Incandescentă”
(Seducţie). Cu multiple semnificaţii
este titlul poeziei ce deschide volumul:
Sunshine. Păstrând ceva din melosul
Cântării Cântărilor, cu adecvarea
cuvenită, aceasta e cea mai frumoasă
poezie de iubire în care se concentrează
valoarea întregului volum. Raza de
soare poate fi şi ea şi el şi iubirea.
Însă, nota de narcisism lămureşte
sensul: „Lumina reflectă gura mea/
În aerul oglindă/ În extaz/ Voaluri/
Incandescente/ Pleoapele/ Gura mea
murmură/ În timp ce tu o-nghiţi/
În sărutul cu care/ Murmurul îl stingi/...
Miere amăruie gustul tău/ Îmi este
hrană/ Pentru zilele când/ Miazănoaptea
mă va strânge-n braţe/ Parfumul tău
îmi rămâne sub piele/ Trupul meu îl
primeşte/ Cum pe tine întreg”. Iubirea
a rămas în semne, cum poezia
Apprendere L’amore o cântă, pe fond
multicolor boreal: „... Ochii/ Pleoapele
arse după/ Săruturi febrile/ Orbitele
ţi se topesc/ Pe pieptul meu/ Îmi laşi/
Stalactită de aur/ Pe coapsă”. „Flăcările
boreale” întreţin atmosfera virtuală
a trăirilor erotice. „Atrasă nebuneşte
de viziuni celeste” se abandonează
seducţiei celui închipuit: „... Mă seduci
între amurguri iluminate/ «Pe-aceleaşi
vremuri mă găsesc»/ Acesta e doar
un vis/ Nu lua de bun tot ce-ţi spun”.
Dacă am considera că acest ultim
vers este o cheie de lectură pentru
întreaga serie de poezii erotice din
acest volum, ar trebui să admitem
că totul e închipuire poetică pe o temă
dată, ceea ce n-ar ştirbi cu nimic
valoarea. Mai mult, ar releva bogăţia
vieţii imaginare a poetei, a cărei
intensitate autentifică închipuirea .
Pus la locul lui în context, simbolul
aminteşte de reprezentarea lui în
proza lui Mircea Eliade. Plasarea în
ireal este sugerată frecvent în Quasi
una fantasia şi În ireal , o formă
declarată de evaziune: „Astea sunt
enorme căderi/ În irealitate/ În timp
ce realitatea/ Îmi stă ‹‹pe piept ca o
cămaşă››”. Obsesia dublului întruchipat
are pe revers teama de a-l pierde din
cauza lumii, „cătuşă”. Celui pierdut,
nu are importanţă dacă e amintire
a realului sau fantezie ce a durat o
decadă, i se închină poezia O piatră
(scumpă odată): „Din aura limpede
a dispreţului/ Acestei sângerii decade/
Pierdut eşti în apus/ O piatră/ Care
a căzut din cer/ Şi acolo se înalţă/ Ca
o sfântă lumină/ O piatră/ În decada
decăzută din drepturi/ Nu mi le
mai poate lua înapoi”. O trăire odată
posedată, acum sanctificată în imagini
poetice, umplând „apusul existenţei”,
nu mai poate fi luată înapoi.
În lirismul transparent se distinge,
la o lectură în palimpsest, ideea poeziei
ca sursă de întinerire prin revenire
la timpul acela, în care fiinţa s-a risipit
până la uitare de sine.
Ca un fel de testament poetic se
poate interpreta poezia Acorduri posttraumatice.
Dacă viaţa de până aici
a fost o traumă, în acest acord final
poeta spune că a perceput totul cu
acuitatea incontestabilă a simţurilor.
„Vederea ascunsă” şi auzul revelator
au fost „Cel mai de preţ giuvaier/
Purtând în ascuns fără să ştie rugina
şi mana”. Rămâne mereu vie „Înaripata
speranţă/ a candorilor mele”, cum
se cântă pe sine Ioana Diaconescu
într-o altă poezie. Nu citim în creaţia
ei nimic din erotica desuetă. Nici
un Cupidon, nici un Amoraş înarmat
cu săgeţi. E pură senzualitate codificată
poetic. Iubirea e hipnoză, e ca o liană
ce înlănţuie, vie. Estetica metaforei
se înscrie în modelul literar-poetic
de ultimă oră. Dar şi acolo cu sonuri
particulare.