Ioana Diaconescu, Vertigo, versuri, Ed. Tractus Arte, Bucureşti, 2014

Deloc decorativ titlul recentului volum de versuri al Ioanei Diaconescu. Vertigo spune mai mult decât spune, deşi poezia titulară plasată în interiorul volumului dezvoltă doar ideea ameninţării ce pare să vină, simbolic, de la devoratoare vietăţi marine, determinând refugiul protector în poezie. Poţi fi ispitit să accepţi semnificaţia termenului latin ca „schimbare”, ceea ce ar obliga la căutarea noutăţilor faţă de volumul anterior, Nusakan.

Or, diferenţele sunt de ordinul detaliilor; la unele motive se renunţă, în timp ce altul este mărit în zeci de variante, apărând ca o reţea de idei obsedante, figurând urme de erotism sublimate metaforic. Mai propriu însă e înţelesul de „întoarcere” a poetei la uneltele sale, spre a se curăţa de colbul otrăvit al dosarelor cercetate la C.N.S.A.S. Poezia, ca întoarcere la sine, la experienţa unei neuitate iubiri dureros de posesive, este pentru Ioana Diaconscu un antidot, o narcoză. Subînţeles, recurge şi ea la soluţia Ecleziastului, care spune: Verti me ad aliud... „m-am întors către altceva...”.

Viaţa între limite este o poezie ce sună a manifest. Acuză o existenţă din care nu se poate evada decât prin întoarceri voite la altceva. Chiar din primele versuri e sugerată vina de a exista: „Viaţa între limite/ Într-o eră misogină/ Tu poţi fi una dintre erori ”. Încercarea de a ieşi din corsetul acestei ere, care este a noastră, poate atrage pedeapsa: „Rişti un adevăr necruţător/ Ieşind dintre limite/ ... acum/ în a doua decadă a secolului 21/ Cum să ieşi dintre limite/ Stai între limite/ În spaţiul carpatodună reano pontic/...”. Revolta se linişteşte prin retragerea în libertăţile creaţiei. Cred că poeta, fără s-o spună direct, printr-o inspirată poezie de dragoste, cu toată puterea talentului dă o replică feminină vremurilor misogine şi ucigător de limitative, până la Maxima suportabilitate. Ca o reminiscenţă din volumul Nusakan e sugerată calea euforică a întoarcerii într-un trecut mai romantic. Pasionată de muzică, Ioana Diaconescu îşi însuşeşte expresii din vocabularul muzical. Giocoso ma non troppo (Şăgalnic dar nu prea) rămâne în orizontul trecutului, de a cărui manieră se desparte acum. Funcţia ludică a pastişei corective se combină cu o stare emoţională nostalgică. E nostalgia frumosului reprezentat de lucrurile diafane şi de parfumul altei lumi. „Dantelele de Valencia” au marginile zdrenţuite, dar reprezintă alte vremuri: „Atrasă de nebunia mea/ Văd de departe pulverizatorul de parfum al lui tante Viola – un cobalt aurit/ Şi pălăria florentină.../ În cuier umbrela de mătase cu fir de aur a străbunicii/ În cufăr corsetul ei de culoarea pielii/ ... Eu/ Euforică”. E singura poezie din noul volum rămasă în rama acestui gen de amintiri, intens reînviate în versurile volumului Nusakan.

Poeta scrie cu bucurie, crede în poezia ei, un veritabil confesional secret: „Comoara acestei scoici/ În care mă închid”. Preferă versul liber, învăţat de la Vladimir Streinu, magistrul ei de estetică, vers scutit de tiparele clasice, în câştigul unui lirism spontan, o cale de risipire imediată a sentimentului. Aceeaşi descătuşare se subînţelege şi din renunţarea la orice semn de punctuaţie. Nici o virgulă, nici un punct, semne absente în care ghicim că poezia a fost scrisă într-o singură respiraţieinspiraţ ie, în metafore perfect inteligibile. Au fost poeţi care au mizat pe valoarea totalizantă a ultimului vers, Ioana Diaconescu lasă poezii fără sfârşit şi fără puncte de suspensie. Un singur eşantion: „Parfumul tău mă străbate/ Din pernele acestei sfere de sidef/ Din pereţii subţiri ca membrana aripilor de fluture/ Până când” – Prelungirea înţelesului e lăsată cititorului de poezie.

Un Zburător cu negre plete, ca zeu tutelar, pluteşte deasupra poeziei cuprinse în acest volum, asigurânu-i unitatea inspiraţiei. În deschidere stă poezia Prima parte a poveştii, cu sugestive urme de basm ce divulgă nostalgiile poetei, matură şi copilăroasă, în acelaşi timp, până la contrazicere. Chestiune de structură intimă. E o deschidere, pentru că anunţă un înfiorat „excurs rapid şi real/ Prin viaţa mea cu/ zeii mei tutelari” – ce par să fie mereu alte chipuri ale aceleiaşi iubiri. E un „excurs” cu accente ludice, în stare să salveze sensibilitatea rănită de tirania limitelor vieţii de astăzi. Întoarcerea în timp începe cu o pasionată expresie italiană: „Stringimi e di baci straziami”, cerşind îmbrăţişarea şi sărutul apăsat, chinuitor, ca mai apoi să coboare la simboluri de basm din visele copilăriei: „Că au pus prea multe/ Pe spatele meu diafan/ Pe braţele mele fragile/ Sub salteaua mea de prinţesă cu bobul de mazăre/ Ei dar ce te mai sclifoseşti ce aere îţi dai/... Aşa că prima parte a poveştii mă înfioară”. E ca şi cum ceva ar fi incompatibil – şi totuşi nu. Ruga către acest zeu al iubirii se încinge, cum poezia cu titlul lung, analitic, o spune: Cu colţii ei albi pe care fulgerele se sparg. Iat-o, întreagă: „Pe această cale în lumina fulgerelor/ Totul devine strălucitor/ În braţele păroase mă strânge cu câtă graţie poate/ Miazănoaptea cu colţi albi/ Pe care fulgerele o sparg/ Lacrimile ei de catran îmi cad pe obraji/ Pe ochii larg deschişi în/ Întunericul săgetat de fortuna/ Pe pieptul descoperit/ Şi mă cuprinde până când/ Îmi pierd cunoştinţa/ Abia atunci rânjetul piere/ Conturul ei dispare treptat/ Într-o înlănţuire de aripi transparente/ Şi mă aud murmurând/ Nu pieri îngerul meu/ Nu te stinge”. Fiinţa care îşi cântă amintirile simte cum „ În marginea nopţii/ Leopardul încordat/ Mă îmblânzeşte”. Aşa începe această originală omagiere a iubirii senzuale, dinspre feminin spre masculin, în variante ce angajează sufletul, gândirea şi trupul. Jocul metaforelor vizează concretul unor momente senzoriale intense. Surprind imaginile arderii din iubire, chiar dacă poeta plusează în intenţia de a da o replică misoginismului absurd.

În dialectica afectivă a versului liber domină o retrăire ambiguizată în metafore ce valorizează, prin reliefare figurat-poetică, pasiuni erotice avar interiorizate. Poeziile îşi răspund, se completează una pe cealaltă cu variaţie de expresie, atât cât să apară că iubirea e filonul central al noii creaţii. Conştiinţa vieţii corporale atinse de o iubire trăită pronunţat senzual, cu sensibilitate vibrantă, se obiectivează în vocabularul poetic. Voluptatea contopirii cu celălalt într-o invocată fluiditate vitală, înseamnă „buze”, „obraz”, „ochi”, „pleoape”, „frunte”, „tors”, „coapse”, „şold”, „genunchi”, termeni ce intră în anatomia iubirii universale, senzuale, cântată poetic. Sunt poezii de pură tensiune, refăcând momente trăite profund şi complet.

Într-o fecundă beţie interioară provocată de intensitatea sentimentului, plecând de la banalitatea iubirii carnale, trăirea atinge extazul, până la a muri din dragoste: „ Cu gura mea roşie – un mac în extaz/ L-am aflat odată cu/ Pierderea răpitoare a cunoştinţei/ Chiar lângă mine/ În clipele/ Morţii clinice/ ... Trupul lui gol/ Mă acoperea/ Respiraţia lui parfumată mă pătrundea/ Îmi deschidea cuşca pieptului/ Ce-mi devenise strâmtă/ Incandescentă” (Seducţie). Cu multiple semnificaţii este titlul poeziei ce deschide volumul: Sunshine. Păstrând ceva din melosul Cântării Cântărilor, cu adecvarea cuvenită, aceasta e cea mai frumoasă poezie de iubire în care se concentrează valoarea întregului volum. Raza de soare poate fi şi ea şi el şi iubirea. Însă, nota de narcisism lămureşte sensul: „Lumina reflectă gura mea/ În aerul oglindă/ În extaz/ Voaluri/ Incandescente/ Pleoapele/ Gura mea murmură/ În timp ce tu o-nghiţi/ În sărutul cu care/ Murmurul îl stingi/... Miere amăruie gustul tău/ Îmi este hrană/ Pentru zilele când/ Miazănoaptea mă va strânge-n braţe/ Parfumul tău îmi rămâne sub piele/ Trupul meu îl primeşte/ Cum pe tine întreg”. Iubirea a rămas în semne, cum poezia Apprendere L’amore o cântă, pe fond multicolor boreal: „... Ochii/ Pleoapele arse după/ Săruturi febrile/ Orbitele ţi se topesc/ Pe pieptul meu/ Îmi laşi/ Stalactită de aur/ Pe coapsă”. „Flăcările boreale” întreţin atmosfera virtuală a trăirilor erotice. „Atrasă nebuneşte de viziuni celeste” se abandonează seducţiei celui închipuit: „... Mă seduci între amurguri iluminate/ «Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc»/ Acesta e doar un vis/ Nu lua de bun tot ce-ţi spun”. Dacă am considera că acest ultim vers este o cheie de lectură pentru întreaga serie de poezii erotice din acest volum, ar trebui să admitem că totul e închipuire poetică pe o temă dată, ceea ce n-ar ştirbi cu nimic valoarea. Mai mult, ar releva bogăţia vieţii imaginare a poetei, a cărei intensitate autentifică închipuirea . Pus la locul lui în context, simbolul aminteşte de reprezentarea lui în proza lui Mircea Eliade. Plasarea în ireal este sugerată frecvent în Quasi una fantasia şi În ireal , o formă declarată de evaziune: „Astea sunt enorme căderi/ În irealitate/ În timp ce realitatea/ Îmi stă ‹‹pe piept ca o cămaşă››”. Obsesia dublului întruchipat are pe revers teama de a-l pierde din cauza lumii, „cătuşă”. Celui pierdut, nu are importanţă dacă e amintire a realului sau fantezie ce a durat o decadă, i se închină poezia O piatră (scumpă odată): „Din aura limpede a dispreţului/ Acestei sângerii decade/ Pierdut eşti în apus/ O piatră/ Care a căzut din cer/ Şi acolo se înalţă/ Ca o sfântă lumină/ O piatră/ În decada decăzută din drepturi/ Nu mi le mai poate lua înapoi”. O trăire odată posedată, acum sanctificată în imagini poetice, umplând „apusul existenţei”, nu mai poate fi luată înapoi.

În lirismul transparent se distinge, la o lectură în palimpsest, ideea poeziei ca sursă de întinerire prin revenire la timpul acela, în care fiinţa s-a risipit până la uitare de sine.

Ca un fel de testament poetic se poate interpreta poezia Acorduri posttraumatice. Dacă viaţa de până aici a fost o traumă, în acest acord final poeta spune că a perceput totul cu acuitatea incontestabilă a simţurilor. „Vederea ascunsă” şi auzul revelator au fost „Cel mai de preţ giuvaier/ Purtând în ascuns fără să ştie rugina şi mana”. Rămâne mereu vie „Înaripata speranţă/ a candorilor mele”, cum se cântă pe sine Ioana Diaconescu într-o altă poezie. Nu citim în creaţia ei nimic din erotica desuetă. Nici un Cupidon, nici un Amoraş înarmat cu săgeţi. E pură senzualitate codificată poetic. Iubirea e hipnoză, e ca o liană ce înlănţuie, vie. Estetica metaforei se înscrie în modelul literar-poetic de ultimă oră. Dar şi acolo cu sonuri particulare.