Ioan Es. Pop,
Feţe jupuite.
12 interviuri,
Bucureşti,
Editura Casa
de pariuri
literare,
2015,
136 pag.
Discutând, la un moment
dat, despre cât de
hipnotice pot fi personajele
lui Shakespeare,
Stephen Dedalus îşi
surprinde auditoriul în
Ulise. John Eglinton
tocmai amintise sfătos că, după
Dumnezeu, Shakespeare a
creat toate celelalte pe lumea
asta.
Altminteri Stephen răspunde
provocării mai mult sieşi, cum face
de obicei. Una dintre judecăţile lui
coincid cu probabil verdictul cel intim
pentru Joyce, pe care, deloc întâmplător,
scriitorul irlandez decide să-l aşeze
în fruntea volumului său de Corespondenţe
de mai târziu. Iată pasajul: „Orice viaţă
înseamnă multe zile, o zi după alta.
Umblăm prin noi înşine, întâlnind
tâlhari, fantome, uriaşi, bătrâni, tineri,
soţii, văduve, fraţi îndrăgostiţi. Dar
întotdeauna întâlnindu-ne pe noi
înşine”. O carte precum Feţe jupuite.
12 interviuri cu Ioan Es. Pop privilegiază
taman asemenea revederi.
Ioan Es. Pop hoinăreşte provocat
prin memoria lui, punând toată
enumerarea lui Joyce în seama poeziei.
Din volumul de interviuri editat de
Casa de pariuri literare reţinem, în
primul rând, diversitatea biografică
a partenerilor de dialog. Ceea ce
confirmă prestigiul lui Ioan Es. Pop
şi priza la generaţii diferite de scriitori.
Nimic mai grăitor pentru situarea
canonică de care se bucură poetul
printre confraţi.
Cartea este în sine o micromonografie,
extrem de utilă mai cu
seamă în privinţa limpezirii anumitor
date biografice. Nu mai puţin însemnate
sunt şi precizările autorului despre
laboratorul de creaţie. Strânşi laolaltă,
cei aproape 15 ani cuprinşi în dialoguri
dau seamă despre un scriitor care
ştie să-şi păstreze disponibilitatea
confesiunii, chiar dacă nu totdeauna
comodă. Cu toate acestea, ai impresia
că Ioan Es. Pop spune tot şi nu se
ruşinează de nimic din trecut. Ba mai
mult, el reia, în dialoguri separate,
răspunsuri asemănătoare, semn că
reperele lui au un centru de unde
faptul se travesteşte în conştiinţă.
Curiozitatea volumului are a face
cu sentimentul că nu există propriuzis
o dominantă a discursului. Materia
primă cu care lucrează Ioan Es.
Pop se cunoaşte. Intervievatorii, se
vede bine, îl admiră necondiţionat.
Nici măcar tinerii, la un moment dat
grupaţi pentru un fel de „Roast of
Ioan Es. Pop” nu aleg întrebări
inchizitoriale, dovadă că nu-i interesează
politizarea discursului, nici etica
posibil discutabilă. Cu toţii, de la
Iolanda Malamen, Bogdan Ghiu, Ioana
Pârvulescu, Adrian Alui Gheorghe la
Cristian Cosma, Alexandru Vakulovski,
Şerban Axinte, Svetlana Cârstean,
Andra Rotaru, Adina Diniţoiu şi ceilalţi
empatizează fără perdea şi sunt
autentici în ataşamentul lor faţă de
literatura lui Ioan Es. Pop. Niciun
cuvânt, nici măcar codat, despre
perioada „Marton”, a colaborării cu
Securitatea. Se pare că spovedania
lui din urmă cu cinci ani a fost acceptată
sau nu s-a pus mare preţ pe relaţia
ei cu poezia. Totuşi, mă gândesc
acum cu păcat, un scriitor ca Ioan
Es. Pop, ce trăieşte periculos singurătăţile,
nu putea să nu-şi păstreze cicatrici,
oricât de nelămurite, pe cerul anxietăţii
lui proverbiale. Pentru poetul Ioan
Es. Pop, o astfel de întrebare mi se
pare onestă la începutul unui dialog
de astăzi: Cum aţi reuşit să armonizaţi
singurătatea vinovăţiei cu cea a
poeziei? Într-un fel, poetul răspunde
parţial în câteva rânduri, de pe poziţiile
altor culpabilităţi, de extracţie comună.
În fine, lipseşte, omologia.
Să nu fiu înţeles greşit: îl admir
enorm pe Ioan Es. Pop, îi iubesc poezia;
însă tocmai din dragoste, chestiunile
alunecoase trebuie clarificate. Din
răspunsurile lui creşte o viaţă tristă,
croită nefericit de la bun început, cu
puţine, dar providenţiale ferestre.
De mic, el este obligat să lupte cu
marginalizarea, chiar din interiorul
familiei. I se spune, de pildă, că nu
e „bun, dorit şi deştept”, trebuind să
se acomodeze într-o stare de
supravieţuire, una limită, însuşindu-şi
minciuna ca pe un fel de-a fi: „Am
fost obligat să mint ca să par că sunt.
Eu de fapt nu am identitate, sunt o
simplă goarnă prin are suflă nu se
ştie cine, iar când sunetele sunt prea
nemelodioase, mă ascund”. Pasiunea
cititului o moşteneşte, spre exasperarea
mamei, de la tată, un rapsod al
cântecelor de înmormântare. Va
crede, de aceea, că a copilărit într-un
cimitir. Şi că, la ţară, „te naşti bătrân”.
Cândva, viitorii biografi ai lui Ioan
Es. Pop vor putea extrage filoane
psihanalizabile de aici, ce se vor
lega, cine ştie, poate cu unele decizii
de la maturitate. Criticii fideli ai poeziei
lui vor fi contrariaţi să afle că nu
biografismul esenţializează poezia lui.
Doar el afirmă desluşit: „În poezia mea
nu există foarte multă autobiografie.
Asta şi pentru că n-am memorie. Lucrez
însă cu o memorie afectivă, care,
fatalmente, nu este aducere-aminte,
ci retrăire imprecisă, în cadrul căreia
inventezi. E o memorie inventivă. Nu
ştiu câtă autobiografie pură poate să
fie regăsită în final în poemele mele.
Există câteva repere, neesenţiale însă
dacă vrei să le suprapui peste autobiografie”.
În orice caz, viaţa poetului
maramureşan oferă prea puţine jocuri
de artificii. Însă tocmai din mâlul de
jos al existenţei, el a reuşit să-şi „scalde”
viaţa, cum spune, în misticism. Viziunea
atinge deseori nervuri dostoievskiene,
trecând, mai mult sau mai puţin
conştient, prin poeţi expresionişti (deşi
singurul reper recunoscut rămâne
Blaga): „Numai acolo jos, unde se
geme, unde e grosul pământului, doar
acolo sunt adevărul şi viaţa”. Lumina
din întuneric face ca expresia lui poetică
să conteste radicalitatea altor modele
poetice (neo)expresioniste. De fapt,
aşa cum reiese şi din mărturisirile lui
dialogate, cred că ambiţia lui Ioan Es.
Pop, ca a multor altor poeţi autentici,
ţine de felul cum despică realitatea.
Literatura lui nu se poate înţelege
deplin fără a testa circumstanţele
ce au dus la pârtia negativă după care
începe parcelarea realităţii. Căci asta
face el în poezie. Necunoscutul, până
la graniţele abisului, trebuie să declanşeze
în senzaţia de irealitate ceva palpabil,
lucid. Iar odată măsurabil, necunoscutul
să poată fi exorcizat sub forma unei
melancolii creatoare. Distanţa de la
nereprezentabil la concret defineşte,
în bună măsură, poieninul său. Astfel
se ajunge la ceea ce numeşte el, ca şi
alţii, inadecvarea la realitate, culminând
cu revelaţia celor două mâini stângi:
o neputinţă paradoxală, cu adevărat
întemeietoare a poeziei, prin asumarea
unei „vinovăţii mântuitoare”.
Din dialoguri, viaţa lui Ioan Es. Pop
aduce cu un scenariu de film: rămâne
repetent, dar ambiţia îl transformă în
profesor filolog, din păcate exilat după
facultate în celebrul deja Ieud. De aici,
satul natal, Vărai, din Ţara Chioarului,
arată paradisiac. Evadează din cele
şase cercuri ale infernului, dintre Văile
Izei, Marei şi Vişeului, după ce birtaşul
din Ieud îl asigură că sora lui, inginer
în Capitală, îi va da de lucru; fuge,
aşadar, la Bucureşti, în maşina lui
Ştefan Hruşcă, pentru a lucra la Casa
Poporului. După ce face de toate pe
şantier (tâmplar, betonist, paznic la
porci chiar), trăind în tot acest timp
prin garsoniere austere, Laurenţiu
Ulici îi oferă şansa normalităţii: poziţia
de corector la „Luceafărul”. Pe critic
îl cunoaşte de pe vremea festivalurilor
maramureşene de profil, unde fusese
şi premiat, în 1987. De-acum înainte,
boema bucureşteană şi treptele
succesului se ştiu. Trăieşte în gazdă
la mai mulţi amici, între care figura
lui Cristian Popescu, la care locuieşte
doi ani, se desprinde aureolată. În
spate, lasă un trecut aproape carceral,
o căsnicie ghinionistă şi un bagaj de
melancolii (melancolia, spune el, este
„singura de gen feminin care nu m-a
părăsit niciodată”). Pe cele din urmă
le transformă în poezie scriind pe
genunchi în căminul de nefamilişti,
până în 1990, când încheie volumul
despre Ieudul metafizic, ce-l va face
celebru, publicat patru ani mai târziu.
Poezia, mărturiseşte el, este „istoria
celor învinşi”, „rugăciunea mea”. Cum
se vede bine, însuşi destinul său.
Pentru Ioan Es. Pop, felul lui
de-a face „poezie povestită”, cum
zice, înseamnă a anexa întotdeauna
fragmentele de realitate ce angajează
prelungiri mistice. Deseori, senzaţia
e că urmărim o Scară a lui Iacob
pe care poetul n-o contemplă de
departe, nici nu are şansa unui favor
neaşteptat. Nu. El doar o sprijină să
nu se surpe în pământul mişcător
de care nu se poate desprinde. Doar
aşa se fixează centrul de rezonanţă
al poetului, totodată portalul spre
originar.
