In proza paşoptistă Russo ocupă un loc izolat pe care nu i-l dispută nimeni: autor straniu, în sensul benefic al cuvîntului, o mare promisiune nerealizată, poate cel mai talentat şi mai original prozator din primul nostru romantism. A apucat să ne lase doar cîteva elocvente mostre de proză bună, pentru ca după aceea să se retragă în tăcere. S-a vorbit despre "secretul lui Alecu Russo": nu vom şti niciodată de ce posesorul unui asemenea talent n-a perseverat în scris şi de ce s-a mulţumit să ne ofere doar un avant gout la proza pe care apoi n-a mai scris-o.
E drept că a avut o viaţă scurtă şi agitată, că ftizia i-a întunecat ultimii ani, dar acestea nu constituie explicaţii suficiente; înclin să atribui totul unei timidităţi maladive, caracterului introspectiv împins la extrem, ce i-a paralizat voinţa. Atunci cînd tinerii romantici debutau adolescenţi şi încercau să impună cît mai repede publicului produsele unui ego hipertrofiat, Russo a ales calea opusă; puţinele pagini pe care le-a publicat au apărut doar la insistenţele prietenilor (mai ales ale lui Alecsandri, care i-a smuls aproape cu forţa manuscrisele pentru a i le publica în România literară din 1855), pagini despre care nici măcar nu ştim cînd au fost scrise. Ca destin literar, Russo nu seamănă cu nici un alt paşoptist. Acest prozator care a trăit doar 39 de ani, ca şi Eminescu, lasă în manuscris partea cea mai interesantă a operei sale, precedîndu-l involuntar şi la acest capitol pe genialul său urmaş.
Tema tuturor fragmentelor lui Russo, publicate sau nu, rămîne aceeaşi: contemplarea Moldovei, ca entitate peisagistică, istorică, spirituală, de către un observator adînc introvertit, care îşi notează impresiile sub regim memorialistic. Toate însemnările lui Russo pleacă de la o circumstanţă autobiografică. Sensul lor ultim poate fi sintetizat în următorul proiect: Moldova din prima jumătate a secolului al XIX-lea privită de un îndrăgostit de provincia natală, dar care nu-şi pierde niciodată luciditatea. Iată un exemplu de echilibru fragil greu de atins, care lui Russo îi reuşeşte aproape totdeauna.
Majoritatea paşoptiştilor vorbeau şi scriau curent franceza. Bilingvismul este, pentru primul romantism românesc, aproape o regulă. în cazul lui Russo, lucrurile au mers însă mult mai departe. Franceza a fost limba studiilor sale (începînd cu vîrsta de 12 ani), ca şi limba lecturilor sale esenţiale. Cele mai personale pagini, redactate în franceză, au rămas în manuscris; probabil că şi scrierile publicate de Russo în româneşte au avut o primă variantă franceză, iar autorul şi-a tradus apoi propriul text, acomodîndu-l exigenţelor altei limbi (aşa cum a făcut cu celebra Cîntare a României). în scrisul lui Russo s-a instalat o tensiune fertilă între cele două limbi folosite de el pentru exprimare. Cînd scria în franceză, Russo adopta postura europeanului, a celui care priveşte cu detaşare obiectul analizei sale (mereu aceeaşi Moldovă!), introducînd astfel în scriitură o distanţare cosmopolită. Pagina franceză încearcă să arunce asupra ţării sale privirea unui "străin", a străinului din Montesquieu care străbate un peisaj familiar cititorului. în schimb, atunci cînd scrie româneşte, Russo se află în căutarea unei limbi mustind de arhaisme şi de regionalisme, fixată într-o sintaxă inspirată de vechile cărţi bisericeşti. Cei doi Alecu Russo, francezul şi românul, aflaţi în căutarea fondului naţional ultim, trăiesc împreună, se completează, se sprijină, îşi împrumută unul altuia talentul.
Rezultă o operă compusă dintr-o suită de fragmente (începînd cu Studie moldovană, 1851, continuînd cu Holera, Cugetări şi Amintiri, ultimele din 1855), la care se adaugă diverse articole. Publicate postum şi în traduceri discutabile au rămas Soveja, Piatra Teiului, Stînca Corbului, Iaşii şi locuiitorii lui în 1840 - toate aparţinînd aceleiaşi specii a eseului memorialistic. Sunt mai profunde şi mai subtile decît piesele româneşti. Fragmente, fragmente, fragmente..., la nesfîrşit! Partea iniţială din Studie moldovană revine aproape identic în Cugetări, tabloul petrecerii patriarhale de Armindeni din aceeaşi Studie va fi reluat în Amintiri, deoarece autorul le concepuse pe toate sub semnul provizoratului. Proza lui pare o succesiune de fragmente înrudite, de încercări preliminare, în vederea conceperii unei viitoare mari opere, rămasă însă nescrisă. Prin hazard biografic, aceste însemnări au astăzi pentru noi valoare în sine.
Paginile lui Russo relevă o dominantă tematică asociată unei dominante stilistice, amîndouă la fel de vizibile. Pe de o parte, obsesia timpului, detectabilă pretutindeni şi avînd un sens clar - regretul pentru dispariţia Moldovei patriarhale şi arhaice. Luptător pentru progres, participant la Revoluţie şi convins de inevitabilitatea europenizării noastre, prozatorul Russo este însă un laudator temporis acti. La fel ca şi Mihail Kogălniceanu, artistul Russo este, faţă de doctrinar, un "reacţionar".
Evident, Russo nu-i nici pe departe un apologet al fanariotismului. Originalitatea sa remarcabilă îl face să întrevadă, dincolo de preferinţele personale, valoarea emblematică a trecutului şi să coboare astfel la originile romantismului european. E cel dintîi scriitor român care priveşte trecutul nu ca un moldovean ori un muntean aflat în prea rapidă tranziţie, ci ca un romantic incurabil, care descoperă valoarea ontologică a timpului trecut.
"De ce oare cu cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai departate aduceri-aminte, aducerile-aminte a tinereţii şi a copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? păsăruicile nu cîntă tot aceleaşi cîntice voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros? cîmpiile, dulcele privelişti duioase ce aveau? Nu: dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimic în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte" (Amintiri).
Cadenţa frazei îi aminteşte, concomitent, pe Chateaubriand şi pe Benjamin Constant. în paginile ulterioare din Amintiri, Russo va închega atmosfera propriei sale copilării şi tinereţi. "Introducerea teoretică" transcrisă mai sus nu consemnează doar o reverie pasageră, ci o percepţie proprie a lumii. Educat în patria lui Amiel, format acolo, Russo descoperea uimit o realitate căreia contemporanul şi concetăţeanul său genevez avea să-i consacre miile de pagini ale Jurnalului intim. Antrenat de o asemenea dinamică, Russo îşi priveşte copilăria ca pe un paradis pierdut. în deceniile următoare, topos-ul în cauză va deveni loc comun al literaturii noastre, însă Alecu Russo l-a formulat cel dintîi.
"Părul, cu locul bătut pinpregiurul de vitele satului lui, ce singure astăzi mai ţin divan; curtea boierească, opcină strămoşească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al ogrăzii mari, mari şi întinsă; livada din dosul curţei, biserica cu ţinterimul pestriţ de iarbă lungă, de sulfină aurită şi de cruci negre; cumpăna fîntînei de la poartă, aninată pe răchita crengoasă; toate trec dinaintea mea, vii şi în mişcare... Dar serile satului meu, cînd luna se ridica asupra părului şi cumpăna fîntînei se părea ca un cocostîrc cu pliscul întins... ce sări sănine! într-amurgul se apropia, cîrdurile aducînd miroasele cîmpurilor cu ele; fumul stuhului se împrăştia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure" (Amintiri).
Pregnanţa detaliului material şi capacitatea de a alcătui din detalii o atmosferă inedită atestă de pe acum virtuţile strict descriptive ale paşoptistului.
Starea de spirit proprie şi permanentă a lui Alecu Russo a fost formulată de el încă de la primele încercări: în Studie moldovană, bonjuristul Russo se considera deja bătrîn la 30 de ani şi arunca asupra trecutului recent privirea unui blazat, a unui sceptic ce-şi presimţea parcă sfîrşitul apropiat: "Tînărul cel mai tînăr din oamenii de la 1835 este mai bătrîn decît cel mai bătrîn dintre bătrîni", spunea el la 1851; şi continua: "Să spui drept, răsipirea cea iute a trecutului mă umple de jale". în aceste două fraze din prima pagină a Studiei moldovene se află concentrat tot programul operei ulterioare a prozatorului.
Am pronunţat de mai multe ori cuvîntul fragment; el defineşte, stilistic, proza în cauză. Nu e vorba doar de consecinţa unui anumit regim creator, ci de principiul estetic care îl distinge pe Russo de ceilalţi paşoptişti - cultivatori ai unei fraze raţionale şi articulate. La Russo, fragmentarismul coboară pînă în miezul sintaxei. Punctele de suspensie - iată semnul lui de punctuaţie preferat! Fraza sincopată, cu respiraţie scurtă, a prozatorului moldovean, aparent incapabil să-şi ducă gîndul pînă la capăt, ne frapează de la primul contact cu textul. Transformată într-un prelungit legatto stilistic, cum i s-a spus, asemenea frază îl solicită direct pe cititor, asociat parcă la producerea ei şi angajat să suplinească imaginativ spaţiile albe, colaborînd direct cu autorul.
La toţi paşoptiştii, problema limbii, precum şi implicaţiile estetice legate de viziunea lor lingvistică, s-au aflat în centrul operei. Pentru Alecu Russo, autor ce se exprima mai uşor în franceză decît în română, problema codului lingvistic cu funcţie literară devine esenţială. Scriitorul poseda o cultură franceză de bază: îl citise şi îl înţelesese bine pe Rabelais, evocat în sprijinul propriilor opinii lingvistice, îi pomenea în cunoştinţă de cauză pe Pascal şi pe Racine, îi cunoştea pe clasicii latini, îi deveniseră familiari Voltaire şi Rousseau (de la care îşi va lua şi numele); dar mai ales era la curent cu romantismul de ultimă oră, ata­şîn­­du-se nu doar de Lamartine şi de Hugo, ci şi de Théo­phile Gautier, Xavier de Maître, Alexandre Dumas pere ori Balzac, totul fără ostentaţie, cu naturaleţea rezultată dintr-o lectură atentă.
Neobişnuită a fost însă reacţia acestui romantic profund faţă de limba română şi de problemele ei. în loc să devină partizan al neologismului, zonă spre care l-ar fi îndrumat propria sa cultură, Russo s-a aflat mereu în căutarea fondului nostru ancestral, pe care era convins că nu-l poate găsi decît în folclor, după cum demonstra în Cugetări şi în articolul Poezia poporală. Aşa cum spuneam, fraza românească a lui Russo vizează decis registrul autohton, căutînd o "autenticitate" aproape demonstrativă. Exemplul cel mai clar este furnizat de Cîntarea României, o proză poetică pînă de curînd considerată drept operă emblematică a autorului, în realitate o compoziţie greoaie şi incoloră. Inspirată de artificioasa Paroles d^un croyant a lui Lamennais, compunere ce s-a bucurat de o incredibilă şi nemeritată glorie europeană, poema lui Russo rămîne astăzi notabilă doar printr-o anumită performanţă stilistică. Deşi preia schema simetrică şi obositoare din Paroles d^un croyant, Russo o umple cu substanţă locală, apelînd la turnuri de frază arhaice, la regionalisme, şi prezentîndu-şi opera drept un manuscris "găsit într-o mînăstire": încă o dovadă de arhaitate! în contrast cu fraza metronomică şi cu kitsch-ul biblic al lui Lamennais, autorul român exploatează propria sa inovaţie sintactică, numită legatto stilistic.
"în vremea veche... de demult, demult... ceriul era limpede... soarele strălucea ca un fecior tiner... cîmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul... păduri tinere umbreau dealurile... turmele s-auzeau mugind de departe... şi armasarii nechezau jucîndu-se prin rarişte..." (Cîntarea României XIII).
Oricum, marşul eroic intonat de trîmbiţele Cîntării României era tot ce i se potrivea mai puţin discretului şi pudicului Alecu Russo, înclinat mai curînd spre melodia şoptită. Scrierile în limba franceză rămase în manuscris atestă o notabilă capacitate a lui Russo de a-şi depăşi epoca. Scriitorul ni se înfăţişează întreg şi fără fard în paginile franceze, ascunse privirii contemporanilor, sigilate cu două peceţi, cu cea a limbii străine şi cu cea a îngropării lor printre alte hîrtii.
în acest preţios expolium, se găseşte, de exemplu, primul jurnal intim românesc compus după toate regulile romantismului, intitulat Soveja. Deşi nu are decît vreo 30 de pagini, găsim în el deja din belşug substanţă amieliană. Pe parcursul unui scurt interval de timp - între 25 februarie şi 4 aprilie 1846 - notaţiile lui Russo consemnează stările sale de spirit aproape zi cu zi, modul în care trece cineva de la disperare la bucurie şi exultanţă perfect nemotivat, rămînînd între cei patru pereţi ai camerei, împins doar de resorturi strict intime. Că viaţa unui om se poate reduce la frămîntările sale interioare, minim tangente la realitatea exterioară - Russo este în literatura română cel dintîi care o demonstrează, pornind de la propriul exemplu.
Tot în pagini franceze, fără să-şi renege iubirea adîncă faţă de provincia natală, Russo încearcă să-şi examineze propria ţară cu ochi obiectiv; reuşeşte doar pe jumătate, fiindcă el o priveşte tot doar cu ochii sufletului; imaginea Moldovei propusă de el nu s-a mai modificat în deceniile următoare. Pe urmele fratelui său necunoscut şi sublim, Russo presimţea că peisajul este pînă la urmă, ca şi la Amiel, doar un état d^âme.
"Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, cîmpeneşti, îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter de suavă melancolie, ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce primitiv în prietenia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adorm într-o blîndă şi mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea subt un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fînaţu­rile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cîntă decît pentru ele... O poezie fără nume care te cuprinde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o limbă omenească, ceea ce marele poet a numit "voci interioare", sfătuind între ele, vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decît o palidă copie" (Piatra Teiului).
(în traducerea stîngace a lui Sadoveanu, precizia formulărilor franceze se estompează, dar farmecul şi firul demonstraţiei rămîn.)
Toţi prozatorii paşoptişti moldoveni (Kogălniceanu, Alecsandri, Negruzzi) au privit Iaşul cu sentimente amestecate, insistînd asupra contrastelor ridicole din oraş şi caricaturizînd pe locuitorii lui. Russo a îndrăznit, singurul, să-şi exprime - alături de privirea amuzat-critică - şi iubirea faţă de acest oraş, pe care l-a înţeles ca nimeni altul. Mai mult, el s-a autodefinit pe fondul oraşului de care se simţea atît de legat, într-o auto-scopie comparabilă cu cea întreprinsă în jurnalul intim Soveja.
"...îndreptînd din surghiunul meu un rămas bun acestui tîrg pe care-l iubesc şi-l urăsc, văzînd cum se şterge în zare cea din urmă clopotniţă, încercam o simţire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, dar şi de una şi de alta, amestecate cu curiozitatea şi cu rîvna fantastică de a merge înainte şi, în acelaşi timp, dorind să ştiu şi ce fac prietenii mei cei buni... La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greşit acum şi rămas bun lumii, rămas bun prietenilor, petrecerilor şi balurilor iernii care mi-s aşa de dragi, cînd muzica te ameţeşte, cînd te înăbuşi în saloane, pe cînd afară ninge în fulgi mari şi vîntul biciuieşte geamurile îngheţate, cînd, ca într-o seră, parfumurile ţi se urcă la cap; rămas bun observaţiilor mele tăcute, care vin să-şi ia loc lîngă atîtea altele, în portofoliul meu" (Piatra Teiului).
în aceste ultime cuvinte extrase din încîntătoarea Piatra Teiului, Russo face aluzie la observaţiile melancolice pe care avea obiceiul să le schiţeze, la delicioasele fragmente pe care un istoric literar trebuie astăzi să le examineze cu atenţie. Vor fi fost mai multe decît cele ajunse pînă la noi aproape din întîmplare? Fără îndoială că da. Iar acest fapt le sporeşte considerabil valoarea - ca şi regretul nostru că o neobişnuită promisiune literară s-a stins, ca atîtea altele, în neant.