Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
Invazia francofonă de Alexandra Olivotto


Sărbătoarea filmului, de data aceasta francez, este un eveniment echivoc pentru cinefilii autohtoni. Pe de o parte, se pot viziona filme foarte noi care altminteri ajung cu greu (uneori, chiar niciodată) pe ecranele de aici; nu ştiu de ce, dar pe scară largă, părem să importăm de la francezi o majoritate de comedii sau succese de box-office (cum a fost, din fericire, Iubeşte-mă dacă poţi). Reversul medaliei este că titulatura festivă a evenimentului nu garantează calitatea filmelor prezentate - nu mi-e clar pe ce criterii sau de către cine sunt alese peliculele, mai ales când observ că regizori veterani sunt amestecaţi cu debutanţi. Pentru a ilustra aceste afirmaţii am ales un eşantion de trei filme care demonstrează această degringoladă a valorii: primul e L"Homme du train, excelent şi accesibil şi ca "noutate video", apoi Haute tension, un exerciţiu ok în genul thriller - de fapt, "de groază" - şi Anatomie de l"enfer, într-adevăr dramă, dar nu pentru personaje, ci pentru spectatori.

Reţeta succesului lui Patrice Leconte (regizorul lungmetrajului L"Homme du train) se poate rezuma astfel - cupluri paradoxale - şi ea se aplică în ambele filme prezentate (al doilea fiind Confidences trop intimes). De data aceasta, e vorba de un delincvent de profesie, Milan (Johnny Hallyday) care vine într-un orăşel de provincie pentru a jefui o bancă, şi de un profesor pensionat de literatură franceză, Manesquier (Jean Rochefort). Cei doi nu au nimic în comun în afară de faptul că fiecare îşi doreşte ceea ce crede că e viaţa celuilalt; în fond, e vorba doar de proiecţii ale personajelor, căci ambii au cariere nerealizate şi existenţe înţepenite în rutină. Manesquier, mereu vorbăreţ şi autozeflemitor, şi-a compensat banalitatea traiului provincial folosindu-se de cultură, ca de o lume anexă. Milan, laconic ca un erou de western (gen la care filmul face numeroase aluzii!) nu a dus viaţa aventuroasă a hoţului profesionist, dar nu a avut nici parte de liniştea ori de respectul cu care e privit profesorul de literatură. Acest fapt e subliniat discret, căci fiecare personaj e individualizat la nivel vizual şi muzical: un sepia cald pentru interiorul casei lui Manesquier, dublat de muzică de Schubert contrastează cu filtrul de culoare albastru-oţel în care e filmat Milan, căruia i se asociază un sunet de chitară simplu şi percutant.Totuşi, pe măsură ce se cunosc mai bine, protagoniştii par a-şi schimba personalităţile, fapt marcat prin experienţele comune: Manesquier e învăţat să tragă cu pistolul, Milan primeşte cadou papucii pe care şi-i dorea pentru că... nu purtase niciodată. Tot meritul îi aparţine scenaristului Claude Klotz pentru un dialog caustic şi totuşi profund, care face credibilă comunicarea/fuziunea dintre cele două personaje. Surprinzător (lungmetrajul fiind până acum anticlimactic), prietenia dintre cei doi se dovedeşte a fi un cântec de lebădă; cei doi mor în acelaşi timp, Milan împuşcat, Manesquier pe masa de operaţie, dar nu acesta e finalul filmului... Oricum, pentru motive obscure, filmul figurează la categoria "dramă, thriller"; nu e cu siguranţă nici dramă (protagoniştii sunt nesatifăcuţi de vieţile lor, dar nu se sinucid din cauza asta!), nici thriller (cum ar putea fi, dacă e anti-climactic?!), ci mai degrabă melodramă masculină (ŕ la Kramer vs. Kramer, Searching Forrester).

Am vorbit atât de mult despre scenariu şi rolurile protagoniştilor, pentru că aceste două elemente fac miza filmului. Nu-i de mirare că, la un moment dat, Milan discută despre Balzac cu un elev de-al lui Manesquier; Leconte preferă să regizeze discret (doar sfârşitul filmului e experimental), bazându-se pe capacitatea de semnificare a detaliilor într-o manieră cum nu se poate mai balzaciană...

Celelalte două lungmetraje te copleşesc tocmai prin lipsa lor de discreţie, detaliile nici nu mai există pe ecran, fiind înlocuite de litri de sânge sau de pornografie pseudo-filozofică. Filmului lui Alexandre Aja (Haute tension) îi lipsesc ambiţiile artistice; nu vrea să reinventeze genul "de groază", nu aspiră la originalitate (s-a remarcat deja asemănarea uimitoare cu romanul Intensitate de Dean Koontz) şi nici nu are, după cum asigură regizorul, "vreun mesaj". Mie mi s-a părut, cinematografic vorbind, o antologie de locaţii (de la cabina de duş din Psycho până la dulapul din Blue Velvet), tehnici de filmare şi procedee utilizate în genul thriller. Povestea e şi ea clasică: două fete, Marie (Cécile De France) şi Alex (Maiwenn Le Besco) vin la ferma izolată unde locuiesc părinţii şi fratele acesteia pentru a studia în linişte; în timpul nopţii, familia e ucisă cu cruzime de un camionagiu (Philippe Nahon), criminalul răpind-o pe Alex şi, involuntar, pe Marie care încearcă s-o salveze. Problema e că şi răsturnarea de situaţie din final e tot clasică, singurul motiv pentru care n-o anticipezi e acela că ai văzut-o în prea multe filme (notabil în Fight Club). Da, camionagiul e o altă personalitate a lui Marie şi, odată ce afli asta, scenariul devine ilogic, neexplicând deloc de ce comite ea crimele, de ce o cruţă pe Alex pentru ca apoi să încerce

s-o ucidă etc. Ironic, există o aluzie la potenţialul lesbianism al eroinei, la atracţia reprimată pe care ea o resimte faţă de colega ei, dar acest fapt nu explică prea multe... Ca film de groază, lungmetrajul poate satisface fanii genului. Nefiind însă unul, am găsit un singur element original: începutul, revelat apoi ca vis al lui Marie, care serveşte ca şi cheie de lectură a filmului. Apar însă câţiva actori români în roluri secundare, printre care Oana Pellea (mama lui Alex), care din nefericire nu are prea multe replici: scăldată în sânge, cu o mână tăiată, îngăimează cu greu un "Pourquoi?"...

Al treilea lungmetraj e cel la care am mers mânată de entuziasm şi de la care am ieşit mânată de o cruntă dezamăgire cu ceva timp înainte de final. Cunoscând destul de bine zona filmului feminist şi ştiind că feminismul francez e, cel puţin din punct de vedere teoretic, inovativ, eram încântată să văd ultima producţie a Catherinei Breillat (regizoare şi scenaristă), adaptare a cărţii ei, Pornocratie. Pelicula e însă sub orice critică, iar "mesajul" nu e câtuşi de puţin feminist, ci misandrin şi homofob...

Un bărbat homosexual (Rocco Siffredi, actor de filme porno, aflat la a doua apariţie într-un film de Breillat) salvează de la sinucidere o femeie (Amira Casar); ea îi propune "s-o privească acolo unde e de neprivit", evident mecanism de seducţie, contra unei sume de bani, timp de patru nopţi. Dialogurile dintre cei doi sunt dublate de vocea regizoarei care redă monologurile interioare ale protagoniştilor; dar ceea se spune este penibil prin pompozitate pseudo-intelectuală - citez: "oceanul, în pofida înşelătoarei lui imagini masculine, se tăvăli în întuneric ca o căţea în călduri", "fragilitatea femeilor inspiră dezgust sau brutalitate; ele depind de una sau de cealaltă", ori "corpul femeii cere mutilarea şi totuşi nici o parte din el nu e excesivă". La care se adaugă replici seci de tipul: "Ea: Încă nu ştii nimic despre femei". Răspunsul lui? "Am nevoie de nişte alcool". Iar ceea ce se face... Scene ultra-explicite de sex, unele originale, ce-i drept (Breillat găseşte noi întrebuinţări pentru ruj sau pentru un tampon), deliberat scabroase şi groteşti pentru a şoca. Acest scop e îndeplinit, dar dincolo de el, filmul propune explicaţii obtuze pentru homosexualitate: bărbatul e gay doar pentru că e speriat şi oripilat de corpul feminin ("moliciunea pielii pestilenţiale"), iar Breillat alege să exploreze repulsia, nu atracţia. Iar maniera în care o face (text pretenţios suprapus peste pornografie) nu e convingătoare, ba chiar, cu toate tentativele filmului de a fi original (compoziţia picturală a cadrelor, aluziile la Oshima ori Pasolini etc.), invită mai degrabă repulsia spectatorului... Deşi lungmetrajul se foloseşte de teorii feministe complicate (ca cea despre scopofilie a lui Irigaray), mesajul se reduce la un clişeu inept: sexualitatea femeilor ţine de spirit, doar bărbaţii văd în ea un mijloc prin care-şi pot exercita controlul asupra corpului feminin. Asta deduci din dialoguri şi din acel voice-over pe care-l furnizează naratoarea; dar ceea ce vezi diferă: protagonista se foloseşte de sex ca de un mijloc pentru a domina şi umili bărbatul. Oricum, filmul e o pată neagră în palmaresul cinematografiei feministe, cu care de fapt nu are nimic în comun...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara