Filmul lui Paolo Genovese pornește de la o idee deloc facilă, aceea a raportului dintre intimitate și adevăr, nu un adevăr filozofic, ci unul care poartă cu sine severitatea unei morale. Contextul pe care-l alege este nu cel al unui tribunal cu judecători îmbrăcați în robe, cu avocați, detectivi și martori, ci un tribunal mai mic, cel al prieteniei sau, mai precis, al familiei. Rocco și Eva, soț și soție, el chirurg plastician, ea psiholog, pregătesc o cină pentru prietenii lor de familie, Cosimo și soția sa Bianca, Lele și soția sa Carlotta, și Peppe care urmează să le-o prezinte pe iubita sa Lucia. Nou veniții trebuie introduși în „gașcă” pe baza acestui rit inițiatic care presupune și o ironie vezicantă și o serie de licențiozități domesticite. Bianca este relativ nouă printre ei, astfel încât apartenența la grup mai face încă obiectul unor glume, în schimb Lucia le e tuturor complet necunoscută pentru a aprinde curiozitatea puțin cam febrilă a bărbaților și cea deloc inocentă a femeilor. Lele și Carlotta au doi copii, Rocco și Eva o fată de 17 ani, Sofia, aflată într-un moment dificil al adolescenței sale, Cosimo și Bianca își doresc un copil, Peppe este profesor, divorțat, în căutarea unei relații stabile. Peppe sosește fără iubita sa cu o scuză puțin credibilă, lipsind petrecerea de elementul surpriză, pentru că toți sunt prieteni vechi, exersând rutina unei conversații, pasând glume cu o oarecare doză de cruzime, tolerate în acest regim protector al familiarismelor. Cea care are încă probleme de acomodare cu „stilul” găștii este Bianca a cărei prestație stă sub semnul sincerității și al candorii. Mici gesturi furtive reclamă din partea celorlalți o nevoie de camuflaj, protejând aparent mici și benigne secrete. După schimbul de replici care-i instalează în rutina solidarităților cutumiare, cineva vine cu ideea că într-o societate de prieteni care se cunosc de atât de mult timp nu există secrete. Drept urmare, deși aburul unei nervozități plutește în aer, cu toții acceptă provocarea de a-și pune și telefoanele pe masă și fiecare apel sau mesaj să fie devoalat. În curând telefonul sună și apelul se dovedește o farsă din partea lui Rocco pentru Lele și toată lumea răsuflă ușurată după un moment de tensiune, o tensiune pe care o împărtășesc cu toții. Lele îi cere lui Peppe să schimbe telefoanele care sunt același model întrucât are o amantă care-i trimite în fiecare seară o fotografie decoltată. Din acest moment, cutia Pandorei a fost deschisă, jocul în care au intrat se întoarce împotriva lor. Testul sincerității pe care și l-au propus conduce la ruinarea cuplurilor, la dizolvarea prieteniilor, la catastrofă. Intriga este una demnă de Decameronul lui Boccaccio, soția descoperă escapadele ilicit-amoroase ale soțului, soțul descoperă jocul dublu al soției și resursele unui bovarism necompensat, secretele sexuale ies la suprafață, trecutul reverberează dureros în viața noului cuplu. Până și cei sinceri și curați au micile lor secrete. Rocco comunică în secret cu fiica lui, asigurându-i suportul necesar într-un moment complicat al adolescenței sale, a anticipării primei experiențe sexuale, fapt pentru care ascunde de soția sa faptul că i-a dat chiar el prezervative. La fel, ascunde de ea, dar nu și de prietenii săi guralivi, faptul că urmează o terapie în vederea salvării cuplului, cei doi soți aflându-se în pragul divorțului. Intimitatea lor iese la suprafață, însă Rocco nu are de ce să se rușineze, așa cum și Bianca trece testul integrității morale cu fruntea sus, demonstrându-i iubitului gelos – să nu uităm că suntem printre italieni – că fostul ei iubit o consultă în vederea gestionării noii sale relații. Schimbarea telefoanelor între Lele și Peppe conduce în spirit decameronic la o încurcătură care ar fi amuzantă, dacă nu ar genera o reacție în lanț, cataclisme familiale succesive, precum relația homoerotică pe care Lele trebuie să și-o asume pentru a nu devoala relația sa adulteră. Per total, femeile ies mai bine din testele succesive, sub raportul onestității, dar relațiile de cuplu sunt aruncate în aer și toți au de suferit, fără excepție. Telefonul mobil, „cutia neagră” cum îi spune unul dintre personaje, este purtătoarea acelor secrete inavuabile, păstrătoarea micilor fantezii, aparteuri, delicvescențe uneori doar visate, benigne, dar și a unor vieți paralele, a unor complicități ireconciliabile odată aduse la lumină. Filmul amintește cumva de Carnage (2011) al lui Roman Polanski, unde două cupluri intră în vertijul unei confruntări bazate pe demascări și sentințe implacabile. Ce subliniază micul experiment atomic pe care-l pune în scenă Genovese, care schimbă finalul filmului prin revenirea la situația anterioară amorsării bombei cu suspendarea jocului de către cel mai lucid dintre ei, Rocco? În primul rând că adevărul nu îi face nici liberi, nici fericiți pe toți acești prieteni, suferința pe care o provoacă este considerabilă, rănile greu vindecabile. Ignoranța, fără a idealiza, reprezintă un liant al relației atunci când în ea se află și o reală afecțiune. Cuplurile își pot continua viețile în necunoștință de cauză față de greșelile fiecăruia dintre parteneri. Ignoranța oferă posibilitatea celuilalt de a repara o greșeală, de a-și regla din mers problemele. Altfel, micul tribunal este instaurat odată cu testul adevărului, demonstrându-și toxicitatea ș relevând extraordinara fragilitate nu doar a relațiilor umane, ci și a indivizilor. Există o necesară penumbră în existența fiecăruia, chiar și a celui mai drept, un liman al discreției în care se reglează fine resorturi ale sensibilității. Această discreție asupra micilor și marilor secrete reprezintă teritoriul intimității nu doar cea a cuplului, ci și aceea a fiecărui individ luat în parte. Ceea ce nu poate fi spus e mai bine uneori să rămână nespus sau presupus fără definitivul certitudinii. Uneori dragostea are ceva din discreția unei priviri care se întoarce în altă parte pentru a nu (se) răni. Rocco este reprezentantul acestei forme de eleganță și sensibilitate. Nu cred că Genovese face din filmul său o critică reală la adresa unei tehnologii care facilitează comunicarea și îi expune vulnerabilitățile. Miza filmului său mi se pare că se află în altă parte, acolo unde se nasc micile tribunale locale, în spațiul de joc al unei intimități violate în numele unor existențe fără rest, fără impurități, fără umbră. Sensul mi se pare acela al necesității păstrării unei lumi a secretelor, a ascunsului, a propriului, al cortinei într-o lume tot mai fascinată de expunere, de demascare, de devoalare a ceea ce ai dori să păstrezi pentru tine.