Două articole din „Le Nouvel Observateur” de la jumătatea lui ianuarie se referă la cazul Dieudonné, despre care am scris şi noi. E vorba de dezbaterea în curs din Franţa pe tema interzicerii unor spectacole al umoristului, suspecte de accente rasiste şi antisemite. Moştenire ideologică a lui Mai 68, sloganul e interzis să interzici a fost redescoperit cu această ocazie de fanii artistului şi legat de libertatea de expresie pe care o garantează democraţia. Opinia oficialităţilor politice e clară: libertate de expresie nu e totuna cu pledoaria, fie şi sub pavăza artei şi a umorului, pentru rasism. Opinia justiţiei a fost în cazuri similare cât se poate de strictă în apărarea libertăţii de expresie. Totuşi, în cazul de faţă, instanţa supremă s-a pronunţat contra lui Dieudonné. Jurnaliştii împărtăşesc în general aceeaşi opinie: regula fiind că e interzis să interzici, interdicţia constituie o excepţie necesară şi care nu încalcă regula, ci o confirmă. Iar legea se întemeiază pe regulă, nu pe excepţie. Cea care ne îndrituieşte astăzi să nu acceptăm derapaje ca ale lui Dieudonné este experienţa istorică. Între războaie, tocmai lejeritatea acceptării unor atitudini rasiste a condus Europa la holocaustul nazist. Spre a nu se repeta tragicele evenimente de ieri, e necesar, astăzi, să dăm atenţia cuvenită unor, doar aparent, glume precum cele de care sunt împănate spectacolele artistului francez, ca şi eventualelor lor efecte. Motivul pentru care instanţa supremă de justiţie şi-a modificat atitudinea ultraliberală este tocmai succesul la publicul tânăr şi neşcolit al spectacolelor lui Dieudonné, succes cu atât mai alarmant, cu cât e potenţat de reţelele de socializare. Se constată o dată mai mult că internetul e paradisul lipsei de cultură temeinică şi de spirit critic, fapt care conduce la derapaje, inclusiv sociale şi de masă. În acelaşi număr din hebdomadarul francez, o suită de comentarii se intitulează Călătorie într-o Franţă rasistă. Concluziile sunt îngrijorătoare.