Aurel Cojan (n. 3 martie 1914 – la Beceni, judeţul Buzău) este după opinia noastră unul din cei mai pregnanţi artişti contemporani şi unul dintre cei mai dificili oameni.

Personal nu ştiu să fi dat vreun interviu substanţial până la ora actuală (cu excepţia nenumăratelor scandaluri publice) şi faptul că am avut şansa să stau de vorbă cu Domnia Sa sub incidenţa unei camere de luat vederi, bine ascunsă, mi se pare un miracol (ulterior i s-a adus la cunoştinţă “ “furtişagul”).

“Incomodul Cojan, admirabilul Cojan” am intitulat documentarul difuzat pe TVR2 – (12.02.2003) după frontispiciul unui admirabil articol apărut în presa pariziană. Acelaşi titlu vi l-am sugera şi pentru ceea ce urmează. L’enfant terrible d’autre fois a rămas acelaşi l’homme révolté.







R.G. – Domnule Cojan, sunteţi artist până-n măduva oaselor, cum se zice.

A.C. – După mine artistul nu are voie să păcălească.

R.G. – Aţi mers pe drumul ales, n-aţi ţinut cont de nimic, nici de ţară, nici de familie, nici de copii, nici de prieteni...

A.C. – Nu.

R.G. – Când aţi plecat, prin 1969 sau ’70, Ileana Cojan şi copilul au rămas în România.

A.C. – Aţi cunoscut-o?

R.G. – Da, ca pictoriţă, i-am văzut o expoziţie – Eu nu vă judec. Fiecare om are o singură viaţă. Dar...

A.C. – Te simpatizez foarte mult (ne vedeam prima dată).

R.G. – Am avut şi eu un trecut dureros, dar nu urăsc pe toţi comuniştii, aşa, în bloc, iar povestea cu arta e ceva mai specială, e o nebunie pe care ţi-o asumi singur. Aţi lăsat multe lucrări în ţară, când aţi plecat.

A.C. – Mi le-au furat!

R.G. – Am văzut cu zecile la Dl. Becherschi, care a murit, mi se pare. Soţia trăieşte însă.

A.C. – Trăiesc şi ginerele şi nevasta lui.

R.G. – Vi le-aţi revendicat?

A.C. – Păi n-am cui. Toată lumea zice că dacă ceri, degeaba ceri. Eu am o hârtie de la el prin care recunoaşte că sunt ale mele.

R.G. – Să vă întreb altceva. Patruzeci de ani câţi aţi stat departe v-au fost benefici?

A.C. – Aici îmi place foarte mult.

R.G. – Se simte.

A.C. – Afară de zilele când nu-mi mai place. Am o pensie mică, două mii şi ceva. Vând ceva tablouri. Ani de zile în urmă am vândut câte un desen, câte o guaşă unui galerist care nu mai trăieşte. Sunt deja 25 de ani de atunci. M-a dus Chiropol la el, nu ştiu dacă-l cunoaşteţi.

I-am arătat mapa... “Da, sigur, foarte interesante dar ce să fac cu ele?” (rîde)

Cu câteva zile înainte, vreo 5, fusesem la altă galerie şi când i-am arătat ce făceam patronului s-a dus în altă încăpere şi a venit cu un CEC. Mi-a oprit două lucrări contra 600 de franci. Două sau trei – Apoi, cum vă spuneam, m-am dus la ăstălalt pentru că mă tot chema şi nu voiam să par îngâmfat. “Dar eu ce să fac cu ele?” – îmi spune.

Dacă-i dădusem ăluilalt nu mă las până nu-i dau şi ăstuia, îmi ziceam. (rîde). “Eu le vând foarte ieftin! Cu cât? 130 bucata”. A luat imediat trei. De atunci, timp de 30 de ani, mi-a rămas client. În fiecare săptămână mă duceam să-i arăt fie o acuarelă, fie o guaşă... Încă nu făceam uleiuri pentru că aveam viaţa vraişte. Astea sunt poveştile mele de început.

R.G. – Acum s-a mai ordonat? Unde lucraţi?

A.C. – Am 2-3 camere sus şi baia, bucătăria jos. Dar e o dezordine imposibilă. Trebuie să fac ceva! Repet... şi de atunci mi-a rămas client (galeristul). El a vândut mai departe prin Paris şi eu am ajuns oarecum cunoscut datorită lui.

R.G. – Sunteţi conştient de valoarea dumneavoastră.

A.C. – Hm!? (rîde). Ei uite că ei s-au convins mai repede decât mine.

R.G. – Deci dvs. nu sunteţi convins de valoarea lucrărilor pe care le faceţi?

A.C. – Nu. Nici la Bucureşti, nici aici. L-am întrebat odată pe unul: “Îţi dai seama că poţi fi un ratat?” El mi-a răspuns: “Nu.” După ani de zile mă întreb şi eu acuma: “Nu cumva sunt un ratat?” Răspunsul vine de la mine: “Eu nu sunt ratat”.

R.G. – Trebuie să aveţi momente de îndoială.

A.C. – Am avut.

R.G. – Si trebuie să aveţi şi momente de satisfacţie.

A.C. – Am avut foarte multe satisfacţii. La Paris chiar mai multe decât la Bucureşti. Acolo n-am avut.

R.G. – Nu vă înşelaţi?

A.C. – Nu. Partidul (comunist) hotăra dacă avem talent sau nu. (rîde)

R.G. – V-a agresat acest partid?

A.C. – Eu am conlucrat cu ei, cu comuniştii.

R.G. – În ce sens?

A.C. – Pentru binele poporului.

R.G. – Exageraţi.

A.C. – Ba nu.

R.G. Dar au fost îngrozitori!

A.C. – Aici, în Franţa, sunt. Aici e un joc al individualismului dus până la extrem. Mi-a spus cineva că toată lumea de aici e nebună. Un popor de nebuni. Şi Mitterrand era nebun. Mai poţi să zici ceva?

R.G. – Să revenim la artă. V-ar fi plăcut să schimbaţi rolurile? Să deveniţi dv. galerist?

A.C. – Aş fi fost capabil să vând antichităţi. Mi-ar fi plăcut mai mult decât să vând picturi.

R.G. – Ştiu că vă pricepeţi la mobilă veche, la obiecte de artă decorativă...

A.C. – Trebuia să trăiesc din ceva pentru că nimeni nu mi-a dat de pomană.

R.G. – Aţi fost paznic la Muzeul Cluny.

A.C. – Oribil. Stăteam de la 7 dimineaţa până la 7 seara aşa... (îşi încrucişează braţele pe piept) ca să păzesc nişte comori pe care nimeni nu venea să le fure. Dar trebuia să stau acolo. Nici nu aveam voie să vorbesc cu lumea despre exponate.

R.G. – Pe Florin Dragu l-aţi cunoscut? Era un mare fotograf devenit celebru prin cartea: “Les rois retrouvés”, închinată capetelor de regi, găsite la Louvre şi expuse la Cluny.

A.C. – Nu, dar eu înţeleg de ce a venit aici. Mulţi s-au stabilit la Paris pentru că se considerau rataţi la Bucureşti, ratare ce a continuat şi aici.

R.G. – Dvs. de ce aţi ales Parisul? Pentru viaţa artistică intensă?

A.C. – De ce? Pentru că m-a adus avionul aici.

R.G. – În privinţa banilor aţi avut atât cât să trăiţi decent.

A.C. – Dar eu n-am trăit decent. Am cheltuit brambura banii. Pentru că ăsta mi-e felul. N-am omorât pe nimeni, dar când am avut bani i-am cheltuit.

R.G. – Sunteţi un boem?

A.C. – Şi ce are a face?

R.G. – N-am spus că sunteţi un criminal.

A.C. – Nu, dar pe aici o spun mulţi.

R.G. – A fi boem nu înseamnă a fi criminal.

A.C. – A fi boem înseamnă să suporţi crimele altora pe capul tău.

R.G. – Şi să fii indigest pentru mulţi oameni care se conformează unei morale publice, unui mod cazon de viaţă.

A.C. – Aici e mai cazon decât la comunişti. În România era o mare şmecherie să te dai drept altul decât în realitate. Şi scăpai! Aici nu se poate. Toată lumea te trădează, te pârăşte: “|sta a minţit ieri!”, “|sta a furat ieri doi franci”.

R.G. – Deci nu mai e nevoie de poliţişti.

A.C. – Toată lumea respectă ordinea impusă de stat.

La Bucureşti, mulţi aveau propria lor ordine contra perceptelor comuniste. Se fofilau, ca să zic aşa.

R.G. – Sunteţi un foarte bun cozeur.

A.C. – Dacă ştiu că sunt înregistrat nu-s în stare să scot o vorbă. Dacă-mi furaţi vorbele fără să ştiu atunci poate iese ceva.

R.G. – N-aţi vrea să revedeţi România?

A.C. – Ba da sau... Eu nu ştiu cum e acolo.

R.G. – Nu e mai rău decât aici. Nu e mai bine decât aici.

A.C. (oftează adânc) – Păi, să vin în România? Aş dori foarte mult şi n-am forţă. Aici...

R.G. – Aici sunteţi un venetic...

A.C. – Ştiu, nu mă suportă francezii.

R.G. – Mereu aţi fost negativist.

A.C. – Nu, nu, nu... (rîde şi bea o gură de vin). Cine-i şefa de la Muzeul de Artă? Cum o cheamă? Uit tot timpul.

R.G. – Roxana Teodorescu.

A.C. – Aşa! Acum vreo 10-20 de ani a zis: “Gata, mă are şi-mi face o expoziţie.” După 7 ani mi-a trimis vorbă prin cineva, să-mi spună delicat că: “Nu se mai face!” (rîde) Mi-a trimis o scrisoare foarte drăguţă la Margaron, actualul meu galerist.

R.G. – Folosea lucrările dvs. din ţară?

A.C. – Păi, numai desene am 1000 la Bucureşti.

R.G. – Fix – o mie!

A.C. – Atâtea am strâns de pe la 13 ani.

R.G. – Unde v-aţi născut?

A.C. – De ce?

R.G. – Aşa...

A.C. – La Beceni, judeţul Buzău. Toţi mă întreabă: “Vrei să trăieşti aicea? Arată-mi actul de naştere!”

R.G. – Sunteţi buzoian.

A.C. – Nu, tata era inginer petrolist acolo, în 1914, când m-am născut eu.

R.G. – Aparţineţi micii burghezii.

A.C. – Da, şi? N-am de ce să mă ruşinez (rîde) cu toate că am convingeri comuniste din naştere.

R.G. – Aveţi convingeri de stânga?

A.C. – Da! Mă răzbun acum, la adânci bătrâneţi! (rîde) Când ruşii au luat Basarabia eu am vrut să fug acolo. N-am ştiut pe unde se face fuga asta. Perahim (Jules) a ştiut-o!

R.G. – Să ne întoarcem. La 13 ani desenaţi.

A.C. – Începusem mai demult dar alea...

R.G. – Aţi păstrat doar de la 13-14 ani încoace.

A.C. – Da. Până la 13 ani mă căzneam să fac un pom cum e el în realitate, adică frunză de frunză (rîde). Un soi de artă naivă. Apoi am văzut o carte, ,,Apollo” (de Solomon Reinach, Hachette, Paris, 1922, n.n. R.G.), cu reproduceri după sculpturi clasice, très, très anciennes... şi-am rămas mut. După o săptămână, două sau după nişte luni am văzut 2 fotografii după lucrări de Luchian, într-un Almanah. Cele mai proaste fotografii! Dar erau Luchian. Am mai văzut 2 clişee după Matisse şi Picasso. Mai era şi un desen de Pallady şi într-o zi, deci de dimineaţa până seara, am devenit modernist. (rîde) De asta

n-am mai scăpat. |la sunt de la 13 ani, când am văzut pozele, şi până azi.

R.G. – Ce a zis tatăl când

v-a descoperit talentul?

A.C. – S-a amuzat teribil.

R.G. – N-a fost disperat?

A.C. – Nu, dar a murit repede, săracul.

R.G. – Şi mama?

A.C. – A murit la 82 de ani.

R.G. – Aţi lăsat-o în ţară.

A.C. – Am lăsat pe toată lumea.

R.G. – În ce lună v-aţi născut?

A.C. – (se gândeşte o vreme)... martie, trois mars. A fost fantastică viaţa mea la Paris. Acolo (în România) eram plictisit de tot. Aici am sărit dincolo de cal aşa... ca un nebun.

R.G. – Şi asta a fost bine, nu?

A.C. – Încă e.

R.G. – Aţi reuşit să vă daţi adevărata dimensiune. Pentru asta ar trebui să fiţi fericit. Puţini au parte de asta.

A.C. – Pe Rue de Seine, pe Rue Mazarin toţi mă ştiu. Le place ce fac. Pe acolo mi-am făcut veacul.

R.G. – Acum v-aţi stabilit la Galeria domnului Alain Margaron. Ce este de meserie?

A.C. – Bogătaş. Lucra în bănci. M-a descoperit la Galeria unde am debutat şi al cărei patron a fost corect cu mine ani de zile după ce-mi achiziţiona un desen sau o acuarelă cu maximum 300 de franci (v-am mai spus) şi o revindea cu 3000”. Iar mie-mi spunea: “M-ai furat de bani!” (rîde). Cică eu l-am furat! Sunt nebuni!

R.G. – Aţi avut şi disperări?

A.C. – Tot timpul. Nu ştiu dacă voi mai reuşi să trăiesc sau voi muri de foame... aici...

R.G. – Disperarea a fost numai din lipsă de bani?

A.C. – Dar din ce alt motiv? Există altul? (rîde)

R.G. – Disperări existenţiale...

A.C. – N-am avut aşa ceva. Nici în ţară şi nici la Paris.

R.G. – A meritat Parisul...

A.C. – Absolut! O experienţă unică. N-am să regret niciodată. Deşi nu ştiu dacă n-am să mă înec.

R.G. – În ce?

A.C. – În mizerie.

R.G. – Toţi avem un final.

A.C. – Mai cu seamă eu care am 89 de ani. (Interviul a fost luat în 2002.) Finalul poate veni în 2 zile.

R.G. – Veţi pleca cu mulţumirea că n-aţi trecut prin viaţă fără să lăsaţi nimic.

A.C. – Ce-i aia victorie? Ça n’existe pas.

R.G. - Traseul vieţii nu vă aparţine?

A.C. – Din păcate, mi s-a părut că e cum am vrut eu şi a fost cum a vrut el. Fatalitatea asta! (arată în sus)

R.G. – Dintre foştii colegi de care vă aduceţi aminte?

A.C. – De toată lumea.

R.G. – Cine vă e mai aproape dintre ei?

A.C. – Nici unul.

R.G. – N-aţi simţit nevoia să comunicaţi cu nimeni?

A.C. – Ba da, cu românii de aici, de la Paris.

R.G. – Şi aţi comunicat?

A.C. – Nu, că nu se poate. Aştia sunt cu creştinismul şi eu nu ştiu ce-i aia.

R.G. – V-au atras femeile?

A.C. – M-au atras şi astea. Până la urmă nu e interzis. Şi sexualitatea e o chestie.

R.G. – Pentru unii esenţială.

A.C. – Pentru toată lumea cred. Mă refer la bărbaţi. Nu ştiu cum e cu femeile. Dar n-am să dau acuma socoteală! (rîde)

R.G. – O să daţi, dar nu mie.

A.C. – Tot lui Dumnezeu? Şi asta?

R.G. – Aţi avut multe expoziţii la Paris?

A.C. – Tot timpul.

R.G. – Dar mici.

A.C. – Altceva n-am. În România am deschis mai multe personale. În 1967 când cu colocviul Brâncuşi mi-au dat Dalles-ul. Şi într-o şedinţă de la Uniunea Artiştilor Plastici s-a vorbit numai despre expoziţia mea. E marele meu triumf. S-a vorbit despre mine şi nu despre comemoratul Brâncuşi (10 ani de la moartea lui Brâncuşi).

R.G. – Din ce trăiaţi în România?

A.C. – Noi? Până la 35 de ani m-a ţinut familia pentru că nu vindeam mare lucru.

R.G. – Vă reproşaţi ceva?

A.C. – Nu. Mie mi s-a luat tot de către toate regimurile politice. Comuniştii până şi sufletul mi l-au luat şi ce mi-a mai rămas îmi vor lua ăştia, de aici.

R.G. – Aţi crezut în Dumnezeu?

A.C. – Nu. Dacă ar exista s-ar simţi. Dacă ar fi şi ar auzi că nu cred în el m-ar sancţiona cumva.

R.G. – Nu credeţi că aţi fost sancţionat?

A.C. – Ei bine, suport consecinţele. (rîde)

R.G. – Aţi îndrăznit cam mult cu orgoliul dvs.

A.C. – Stimată doamnă, eu sunt un mare revoltat, un revoluţionar. Răstorn totul dacă pot. Dacă nu, mă uit strâmb (face o grimasă şi rîde).