Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Interviu cu Anastasia Starostina – "Din copilărie am stiut că voi fi traducător" de Carmen Brăgaru


C.B.: Stimată Anastasia Starostina, v-aş ruga, pentru început, să ne evocaţi Moscova copilăriei.

A.S.: Mă trimiteţi în trecutul îndepărtat, de care, la drept vorbind, îmi place să îmi amintesc. Dacă de-a lungul vieţii experimentăm o gamă variată de sentimente, atunci intensitatea celor din copilărie rămâne inegalabilă. Acesta este cel mai frumos dar al vieţii. Aşadar, Moscova de după război. Mă revăd la trei ani şi jumătate; la acea vârstă învăţasem să buchisesc. La începutul anilor '50 mirosea puternic a război. Puzderia de invalizi - de obicei fără picioare, pe scânduri cu rotiţe, ajutându-se ca să înainteze pe asfalt, în cel mai bun caz, cu nişte bucăţi de lemn şi, în cel mai rău, cu propriile mâini - răspândea un miros înţepător de medicamente. Intrau adesea la noi în curte ca să-şi mai tragă sufletul sau să ceară milostenie. Moscova era atunci un oraş vechi, de-a dreptul pictural. Noul se rezuma doar la câţiva mastodonţi stalinişti din anii '30, construiţi pentru clasele privilegiate, în timp ce oamenii simpli ocupau fiecare cotlon din vechile case boiereşti (care aveau intrări principale şi intrări de serviciu, scări de marmură cu balustradă din fier forjat, coridoare de înălţimi ameţitoare, dar şi firide întunecoase) sau din casele foştilor negustori, ocupau toate subsolurile, beciurile, barăcile. Arhitectura era încă cea de dinaintea revoluţiei: străzi înguste, întortocheate, pavate cu piatră cubică, ce urcau şi coborau; casele, de obicei cu un singur cat, erau strâns lipite unele de altele, gangurile duceau spre mici curţi interioare, iar mulţimea curţilor de trecere transforma un drum oricât de banal - către şcoală, metrou sau cunoştinţe - într-o aventură palpitantă. Metroul era o minunăţie. Staţia Taganskaia, pare-se cea mai adâncă, fusese, de altfel, un foarte bun adăpost antiaerian în timpul războiului. Chiar în acea zonă a Tagankăi, într-un cartier cam de "golănaşi", dincolo de Centura Sadovaia, locuiam noi într-un imens apartament "la comun", o aşa zisă kommunalka, rezultată din transformarea unei vile boiereşti.

Pot spune că am fost pe deplin fericită până la vârsta de 6 ani; odată cu şcoala, am fost nevoită să-mi însuşesc un standard dublu: nu trebuia să spun la şcoală ceea ce auzeam vorbindu-se acasă. Iar acasă se spuneau bancuri şi anecdote; lucrând ca redactor la TASS (Agenţia Telegrafică a Uniunii Sovietice), mama venea mereu cu tolba plină. Era membră de partid, un "tovarăş de nădejde", ceea ce nu o împiedica să facă frondă. Despre împotrivire nici nu putea fi vorba. Toţi cunoscuţii noştri adulţi îşi exprimau devotamentul faţă de puterea sovietică şi, totuşi, o persiflau. În consecinţă, duplicitatea de gândire s-a dezvoltat în mintea mea foarte devreme.

C.B.: Părinţii erau din Moscova?

A.S.: Da, părinţii erau amândoi din Moscova. S-au cunoscut în anul întâi la Facultatea de Istorie a MGU (Universitatea de Stat din Moscova). Istorici însă n-au devenit. În timpul războiului au ajuns să lucreze la TASS, tata, pentru că ştia multe limbi străine şi era cel mai potrivit pentru captarea şi traducerea mesajelor, iar mama, pentru că nu voise să se despartă de el. Mama a rămas să lucreze ca redactor la TASS toată viaţa, spre deosebire de tata care, după război, a lucrat în diverse edituri, ultima funcţie ocupată fiind aceea de director al redacţiei de limba portugheză din cadrul Editurii Progress. Scria mereu versuri şi traducea foarte mult, mai ales din spaniolă, dar şi din limbi orientale, pe care şi le însuşise pe cont propriu. Tata era, aşadar, poliglot şi un om extrem de cultivat. Din păcate, ne-a părăsit foarte devreme.

C.B.: Din limbile străine pe care le-aţi urmat, au fost unele învăţate de acasă?

A.S.: În familia noastră, studierea limbilor străine constituia o regulă nescrisă. Eu, ce-i drept, am început cam târzior: de la 11 ani am început să învăţ engleza în particular. În clasele mai mari am studiat spaniola cu o profesoară, tot în particular. Am învăţat toate aceste limbi în mod pasiv, de vreme ce nimeni din cercul nostru nu călătorea peste hotare. Dar exista perspectiva unor traduceri şi ai mei m-au pregătit pentru profesia de traducător.

C.B.: Dar Dvs. vă doreaţi asta?

A.S.: Din copilărie am ştiut că voi deveni traducător! Îmi plăcea să învăţ limbi străine şi le şi prindeam foarte repede. În clasa a V-a, am tradus Pinocchio, iar în a IX-a, Minunata lume nouă a lui Huxley.

C.B.: Care era atmosfera de la Institutul de literatură în acei ani?

A.S.: În anul în care am intrat la Institutul de literatură, secţia de traduceri, se făceau înscrieri pentru grupa de limba română. Nu era rău deloc, fiind o limbă romanică. Atmosfera nu era cea pe care mi-o închipuisem. Nici vorbă de fraternitatea studenţească; toţi erau genii şi fiecare era pe cont propriu. Am învăţat, aşadar, din răsputeri limbi străine: facultativ, am urmat poloneza şi germana şi, separat, tot acasă, m-am ocupat de franceză.

C.B.: Cum aţi învăţat româneşte?

A.S.: Ca să fiu sinceră, româna a fost pentru mine limba cea mai dificilă. La un moment dat, mă temeam chiar că n-o să-i dau de capăt. O piedică de neînvins mi se părea dublarea pronumelui personal în forma lui accentuată şi neaccentuată: Mie îmi place. Te iubesc pe tine. Apoi, mi se părea exasperant pentru o limbă romanică dizgraţiosul sunet "î", atât de răspândit în limba română. La noi, el nu apare la începutul unui cuvânt decât în limbaj popular, cu precădere în interjecţii de tipul Îhî, Îhîm şi vă imaginaţi cât de greu îmi venea să rostesc atât de frecventul învaţă, spre exemplu. Slavă Domnului că mi-a căzut în mână, complet în afara programei, un volumaş de versuri de Lucian Blaga şi astfel am ajuns să traduc Poemele luminii, care s-a dovedit pentru mine o revelaţie. Nu a fost publicat până acum, dar, din acel moment, am ştiut că familiarizarea mea cu literatura română urma să se producă.

C.B.: Ce ştiaţi despre România la început şi când ne-aţi vizitat ţara pentru prima dată?

A.S.: În acei ani nu exista nici o posibilitate oficială de a călători în România. Nici nu se punea problema, în ciuda numeroaselor rugăminţi din partea noastră, ca cineva să ne trimită la cursuri de specializare în Bucureşti. Am ajuns prima dată în România în 1978, la un an după cutremur. Nici de data aceasta călătoria nu a fost oficială, ci pe linie de familie, întrucât mă căsătorisem cu Nikolai Nikolaevici Romanenko, care, cu mult mai în vârstă decât mine, era originar din Basarabia şi avea rude la Bucureşti, unde lucrase înainte de război.

C.B.: Ce impresie v-au lăsat locurile, oamenii?

A.S.: România m-a impresionat profund. Era deja toamnă, dar încă se păstra căldura sudului, pe străzi clocotea viaţa: cafenelele erau împodobite cu ghirlande de ardei roşii, plăcintele şi mititeii prezenţi la fiecare colţ de stradă îmi dădeau un sentiment de abundenţă; chiar şi cerşetoarele îmi păreau pitoreşti, bătrâne maiestuoase îmbrăcate în negru; arhitectura cu linii rotunjite; apoi oamenii care, în marea lor majoritate voiau să li te adresezi cu "doamnă" sau "domnule". Iar pe ţărani îi recunoşteai imediat. Totul era altfel decât la noi. În acea primă vizită, soţul meu mi-a făcut cunoştinţă cu prietenii lui de dinainte de război, basarabeni stabiliţi în Bucureşti. Un destin mai interesant decât celălalt! Nu mă dezmeticisem prea bine pe atunci în ceea ce priveşte viaţa politică, pur şi simplu sorbeam cu nesaţ experienţa unei ţări exotice pentru mine. Doar acum Moscova este înţesată de tot felul de lucruri ca la New York, la sfârşitul anilor '70 însă era posacă, flămândă, pustie. Mai mult decât atât, când călătoreai prin Uniunea Sovietică, rămâneai cu impresia unei vieţi complet uniformizate pe toată întinderea nemărginită a ţării; peste tot, puterea sovietică unificase până dincolo de limită atât înfăţişarea exterioară a pământului, cât şi esenţa vieţii. Pe când România era cu adevărat "peste hotare", iar viaţa din provincie încă mai fierbea.

C.B.: De câte ori aţi revenit apoi în România? Şi, în afara Bucureştiului, ce oraşe aţi mai vizitat?

A.S.: După prima vizită din 1978, eu şi soţul meu ne-am străduit să venim cel puţin o dată la doi ani. Durata maximă admisă pentru o călătorie particulară era de 45 de zile. Începând cu 1991, am revenit în România, la invitaţia Uniunii Scriitorilor. Ca rupt din basme a fost primul colocviu internaţional al traducătorilor de limba română, ţinut la Sinaia în acel an şi onorat cu prezenţa celor mai importanţi scriitori români. După cele trei zile de lucru, am beneficiat de o excursie la mănăstirile din nordul Moldovei. O cu totul altă lume!

C.B.: În aceste vizite aţi făcut cunoştinţă cu mulţi români, v-aţi făcut şi prieteni, astfel încât v-aţi putut face o idee despre popor. Nu vă cer să faceţi o "Enciclopedie a sufletului românesc", apropo de Erofeev, v-aş întreba însă dacă există o trăsătură distinctivă (sau mai multe) care vă vine în minte când e vorba de români?

A.S.: În ceea ce priveşte imaginea poporului, nu am de gând să generalizez. O să mă opresc numai la ceea ce mi-a mers la inimă. Intonaţia blândă, mângâietoare, maternă a limbii române vorbite de femei. Abundenţa diminutivelor de genul pâinică, cafeluţă, unchiuţu. Formula inexistentă în limba rusă, La mulţi ani!, păstrată la noi doar în uzul bisericesc sau expresia Mulţi înainte!, ca urare la aflarea vârstei cuiva. Cu totul neobişnuit pentru un moscovit este felul în care trecătorii, mai ales cei în vârstă, te îndrumă, cu amănunte şi fără grabă, încotro s-o iei, sfârşind adesea prin a te invita la o ceaşcă de cafea. Apoi obiceiul cavaleresc de a săruta mâna doamnelor şi, de asemenea, acela de a debuta orice conversaţie telefonică, chiar şi cu biroul de informaţii, cu Sărut mâna! Naturaleţea cu care românii intră în vorbă cu un necunoscut!

C.B.: În afara literaturii, ce aţi reţinut din cultura română?

A.S.: M-a impresionat profund Andrei Şerban cu a sa Trilogie, pe care am avut norocul să o văd la Teatrul Naţional. Era fără precedent pentru mine participarea spectatorilor la spectacol. Îmi amintesc cum actori costumaţi ne goneau, mai bine spus, ne mânau dintr-o sală într-alta, cum ne feream de mulţimea legionarilor romani care veneau direct spre noi în marş forţat şi cum, în cele din urmă, doar Andrei Şerban a reuşit să mă facă să înţeleg, psihologic vorbind, cum de-a putut Medeea să-şi ucidă propriii copii. (Că veni vorba, cu câţiva ani în urmă, la Festivalul de teatru "Cehov" de la Moscova, Şerban a venit doar cu excentrica sa Livadă de vişini, adevărata forţă a geniului său rămânând necunoscută publicului rus.) Vă mai dau un exemplu de emoţie puternică: un glas de femeie care te înfiora cântând Sara pe deal. Al cui era glasul şi cine a transpus pe muzică versurile lui Eminescu n-am aflat nici până acum. Toate încercările mele de a face rost de un disc sau de o casetă cu acea romanţă au eşuat.

C.B.: Sunt mulţi traducători de literatură română la ora actuală în Rusia? Care ar fi procentul de basarabeni şi ruşi între aceştia? Există vreo societate a traducătorilor din limba română?

A.S.: Din câte ştiu eu - am verificat special şi pe Internet - literatura română nu se traduce acum în Rusia. Cauza constă în coeficientul comercial scăzut. Cei care ştiu limba română nu au posibilitatea să-şi valorifice cunoştinţele şi traduc, în consecinţă, din alte limbi, mai căutate.

C.B.: De când datează interesul pentru Eliade? Povestiţi-mi puţin despre prima Dvs. "întâlnire" cu el.

A.S.: Întâlnirea mea cu Eliade s-a produs cu nuvela La ţigănci pe care am citit-o acum vreo 16-17 ani, într-o antologie de proză fantastică românească, în două volume, intitulată Masca. Citeam şi nu-mi credeam ochilor! Era nuvela cea mai reuşită şi mai plină de forţă din tot ceea ce citisem până atunci. Mai mult decât atât. Era providenţială, adică făcea parte din acea categorie care îţi clarifică soarta şi te împacă cu ea. Scrierile de acest gen îţi cad de obicei în mână exact în clipa în care ai mai mare nevoie de ele, fireşte, în cazul în care ai darul cititului.

C.B.: Când a luat fiinţă Editura Criterion, cine a avut ideea înfiinţării ei şi care ar fi programul acesteia?

A.S.: Până la înfiinţarea editurii, în anul 2000, tradusesem mult din beletristica lui Eliade, alcătuisem pentru diverse edituri câteva volume cu selecţii din lucrările sale ştiinţifice şi, în cele din urmă, am înţeles că munca este mai rodnică dacă ai editura ta. Poţi să faci o mulţime de lucruri folositoare, spre exemplu, să familiarizezi cititorul rus cu aşa-numitul "continent" România. Scapi de dictatul şefilor. Eram foarte naivă� Am denumit Editura Criterion, în cinstea grupului de tineri intelectuali din România anilor '30, al cărui lider nenumit a fost Mircea Eliade. Am început cu o lucrare de proporţii: cele trei volume din Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Pot să spun că mă mândresc cu acest veritabil proiect academic. El nu are, de fapt, corespondent, nu numai din punctul de vedere al erudiţiei, ci şi din punctul de vedere al prudentei familiarizării cu gânditorii "eterodocşi", şi din acela al profundei admiraţii pentru varietatea şi rafinamentul înţelepciunii religioase universale. Am publicat apoi câteva culegeri de beletristică în format poket book, cu note şi comentarii. În prezent, e deja iniţiată seria intitulată Mansarda lui Mircea Eliade, în încercarea de a acoperi aria lecturilor sale şi autorii care i-au fost mentori involuntari. Seria a fost deschisă de romanul lui Samuel Butler, The Way of All Flesh (Şi tu vei fi ţărână, în traducerea românească, n.tr.), însemnând, în acelaşi timp, şi descoperirea unui autor încântător, până acum necunoscut în Rusia. O altă direcţie a editurii noastre o reprezintă poemele sau eseurile în ediţii bilingve româno-ruse, executate în manieră art-book. Iată câteva exemple: Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint, Marin Sorescu, Craiova văzută din car, Ana Blandiana, Arta de a chinui un arbore. Toate aceste cărţi se adresează unui public restrâns, ale cărui graniţe nu pot fi depăşite de strădaniile, oricât de mari, ale unui singur editor. Continuă să mă uimească indiferenţa părţii române faţă de modul în care se prezintă literatura română în Rusia.

C.B.: Care sunt proiectele editurii?

A.S.: Proiecte ar fi multe şi variate, subvenţii n-am primit însă decât pentru editarea celor trei volume din Istoria ideilor religioase a lui Eliade, banii provenind de la Fondul Rusesc pentru Cercetări Fundamentale de pe lângă Academia de Ştiinţe. Aşadar, publicăm ce putem, pe spezele noastre şi cu riscurile aferente. Este gata de tipar o nouă carte din seria Mansardei lui Mircea Eliade, The Authoress of the "Odyseey" (Autoarea Odiseei), a aceluiaşi Samuel Butler. Mi-aş dori ca seria să se continue cu L'education de la volonte a lui Jules Payot, o carte foarte importantă în formarea lui Eliade.(Educaţia voinţei, tradusă la noi încă din 1907, n.tr.) După împrejurări, voi continua să public mici culegeri de versuri.


C.B.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a fi răspuns la aceste întrebări, vă doresc spor la lucru şi vă aşteptăm cât de curând în România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara