Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Interlocutoarea de Ioana Pârvulescu


Scriu această recenzie de dragul unei amintiri, ultima pe care o am cu Tita Chiper. Venise pe la redacţia României literare, pe unde trecea des: aducea cîte o Dilemă aburindă, îşi lua ultimul număr al revistei noastre, ne promitea articole pe care rareori avea timp sau chef să le scrie, era prietena noastră dintotdeauna, cu un firesc al comunicării cu nou-veniţii, cu necunoscuţii, pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Pur şi simplu intra în vorbă cu graţie şi discreţie, era de acolo, aparţinea dialogului. Lăsa unele lucruri nerostite, sub faldul reveriei, al punctelor de suspensie, dînd greutate unei fraze ce părea aruncată în treacăt. Te surprindeai gîndindu-te apoi îndelung la ea, simţind nevoia să revii asupra a ceea ce ţi-a spus, să ceri noi detalii. Îţi spunea lucruri care păreau să fie un cadou numai pentru tine... Uneori vorbea doar cu ochii, comentarii-sclipiri, comentarii -priviri de o intensitate rară, de o înţelepciune care a văzut multe. În ziua aceea, ultima în care am văzut-o la noi, avea cu ea un reportofon, model destul de primitiv, nu uşor de manevrat. Stînd la un birou, Tita nu-şi pierdea timpul, transcria un fragment de interviu: cu o mînă, singura pe care o mai putea folosi (cealaltă, umflată, o durea) apăsa pe Start, lăsa cîteva secunde, apăsa pe Stop. Apoi, cu aceeaşi mînă, transcria pe hîrtie fragmentul auzit. Totul mergea destul de repede, nu avea nevoie să se întoarcă, poate că şi ţinea minte ce discutase. Oricine a transcris interviuri ştie că e un chin chiar şi atunci cînd ai două mîini valide şi un aparat perfecţionat. Am întrebat-o dacă nu-i e greu şi mi-a făcut semn că merge, nu e mare lucru. Interviul făcea parte din fiinţa ei. Îl prelucra cu plăcere, ca un meşter priceput, pentru care lucrul e o bucurie. M-a impresionat. Tita Chiper era intervievatoarea ideală. Nu ar fi trişat luînd interviuri scrise, trebuia să vadă omul, să tatoneze terenul, să descopere calitatea "aluatului ", să-l pipăie cu întrebarea. Avea darul de a întreba în aşa fel încît să scoată maximum de omenesc de la interlocutor. Nu-l manipula şi nu căuta strălucirea cu orice preţ. Se plia pe structura celuilalt. Toate interviurile ei se citeau cu un interes extraordinar. Era jurnalistă pur sînge.

Colegii ei de redacţie de la Dilema au strîns o parte (cam o treime) dintre interviurile Titei Chiper şi le-au publicat fără să fie convinşi că ea ar fi acceptat asta cu inima deschisă. Ca în cazul unor jurnale nedestinate iniţial marelui public, gestul lor mi se pare binevenit. Interviurile acestea sînt jurnalul Titei Chiper şi reprezintă un document valoros. Publicate iniţial în Dilema şi Avantaje, se recitesc, acum, chiar cu mai mare interes ca prima dată. Secretul constă, probabil, în faptul că acum interviurile reconstituie, aşa cum sînt grupate de îngrijitorul ediţiei (Mircea Vasilescu), trei epoci: interbelicul, perioada comunistă şi cea de după 1990. Dintre cei intervievaţi: I. Igiroşianu, Ioan Comşa, Gică Petrescu, Ioana Cantacuzino, Saşa Constantinescu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Al. Paleologu, Mihai Pascu (regretatul nostru coleg), Andrei Pleşu, Florin Iaru, H-R. Patapievici, Simona Vărzaru (Urania). Meseriile celor intervievaţi sînt precizate din titlu şi acoperă toată gama imaginabilă: diplomat, preot, arhitect, poet, politician, gazetar, student, pensionar, croitor, consilier prezidenţial. De la baroana Emma Nicholson of Winterbourne pînă la Gianina lui Manşonică din Sineşti nici o categorie de contemporani, fie ea vizibilă sau underground, nu i-a scăpat jurnalistei. Chapeaurile intervievatoarei sînt adecvarea însăşi.

Dacă ar fi să alegi unul singur din aceste interviuri, pe cel mai…, ar fi foarte greu, pentru că tocmai culoarea lor pestriţă, tocmai acumularea lor spre o imagine complexă a lumii româneşti le dă valoare maximă. Aş avea totuşi curajul să spun că aleg, ca favorit, interviul cu Johnny Răducanu, din care iată numai o mostră: " Cîntînd jazz în plin stalinism aveaţi conştiinţa subversiunii ? / ş…ţ Muzica americană nu era greu de cîntat, fiindcă la comunişti dacă n-ai text poţi cînta ce vrei. Iar momentele bune pe care le-am trăit atunci le-am făcut noi, nu le făceau comuniştii. Noi le făceam din dorinţa de a nu pierde frumosul care se duce. Că putea să se ducă din orice: ţii minte ce păţeai dacă purtai nişte ochelari mai acătării, sau dacă aveai unghiile de la picioare date cu ojă ? ş…ţ. De mine nu s-au luat în anii '50, în minirevoluţia din '71 m-au înhăţat. Că să-mi rad barba: ŤDacă-i merge mai bine ţării fără barba mea, eu o dau jos, dar dacă văd că-i merge rău o las să crească iarť. Mitocanii de comunişti trebuiau trosniţi urgent, nu faci politeţe cu ei, deloc, îi tratezi cu înjurături, atunci bagă de seamă ' ăsta le ştie' şi, imediat îşi vin în fire: 'să trăiţi, vă respect'."

În final, un text-surpriză: Tita Chiper, de data aceasta ca intervievată de către Iaromira Popovici şi Eugen Istodor. Andrei Pleşu propune în prefaţa cărţii ca Facultatea de Jurnalistică a Universităţii din Bucureşti să aibă, cîndva, "o catedră care să poarte numele Titei Chiper". Aşteptăm să vedem cine va lua în seamă ideea.Post-scriptum

Ca membră a juriului care acordă Marele Premiu ASPRO îmi declar stupoarea legată de textul pe care Preşedintele acestui juriu, Adrian Marino, l-a dat publicităţii (vezi Observator cultural nr. 223, 1.06 -7.06.2004, p. 7) şi în care cele două cărţi premiate de juriu, Despre îngeri de Andrei Pleşu şi Copacul din cîmpie de Gelu Ionescu sînt considerate ca reprezentînd tendinţe opuse, cea dintîi o tendinţă "totalitară", cea de-a doua una "liberală". Nu sînt de acord cu felul în care este descrisă cartea Despre îngeri, care îi este Dlui Marino de-a dreptul antipatică, şi nici cu plasarea ei într-o forţată opoziţie. N-aş fi făcut această precizare dacă Dl Marino ar fi vorbit în nume strict personal. Întrucît vorbeşte în calitate de Preşedinte al unui juriu din care fac parte şi foloseşte persoana I plural ţin să precizez că textul Dlui Marino îi aparţine strict Domniei Sale şi că am aflat de el din presă. (Ioana Pârvulescu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara