După cât s-a scris, după câte ediţii au fost concepute din opera lui I. L. Caragiale, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, mai mult sau mai puţin structurate pe o temă anume, determinate de o ocazie anume, o restituire în 2000, şi încă una "integrală", sună frumos, dar mai greu de crezut că şi încurajator. Şi totuşi, titlul de mai sus, din capul locului apreciere, vine cu toate meritele conţinute să statueze profilul ediţiei critice I. L. Caragiale Opere, în trei volume. Nu orice fel de volume, dacă ne gândim că numără 1835 de pagini, primul, 1270 şi 1238 următoarele, pentru care a fost folosită extrem de fina hârtie "biblie" a exemplarelor de lux. Ediţia debutează, ca dată de apariţie, în anul 2000, cu Proză literară (I) şi Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri (II), continuă în 2001 cu Publicistica (III) şi urmează să-şi definitiveze matematica fundamentală a conţinutului odată cu volumul Corespondenţă (IV). Semnează îngrijirea textului şi cronologia Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, pentru primele două volume. Îşi continuă activitatea de îngrijire a ediţiei, Stancu Ilin şi Constantin Hârlav. Prefaţa aparţine lui Eugen Simion, I. L. Caragiale şi spiritul românesc.
Aşa cum se prezintă, asemenea apariţii editoriale, individualizate în colecţia "Opere fundamentale" ale literaturii române, sunt o certitudine estetică. Mă refer la colecţie, în totalitatea sa, gândită de Eugen Simion, coordonatorul său, în formula colecţiei franceze "Pléiade" a Editurii Gallimard. Rigoarea concepţiei, precizia aplicării sale în practică, ţin de înţelesul complex dat de editori muncii lor, căreia nu-i lipseşte nici conştiinţa că de ea depinde veridicitatea întregului univers scriitoricesc pus în mişcare, nici percepţia că o ediţie critică este o şcoală, o convenţie, un stil.
Trei surprize de interpretare am descoperit în studiul-prefaţă semnat de Eugen Simion, plin de sugestii de direcţie în critica literară, în special, şi în cercetarea umanistă, în general. Astfel, propune spre meditaţie Căldură mare, ca argument mai convingător decât La hanul lui Mânjoală pentru susţinerea ideii realismului caragialian, creator de fantastic. Compune o demonstraţie pe tema "reveriei gastronomice" în opera lui Caragiale. Tema este desprinsă din "discursul gurmand" la Huysmans şi Proust, propus de Jean-Pierre Richard şi, prin extindere, de la mult cunoscuta percepere a emoţiilor din Grand Hôtel "Victoria Română, "văz mult şi simţ monstruos", la "se bea mult şi se mănâncă enorm", de unde "fantasma voracităţii" ca expresie teribilă a realismului promovat de Caragiale în scrisul său. Şi, în sfârşit, seducţia operei caragialiene, raţionamentele acceptării sau neacceptării stilului, revoltele, conformismele, revelaţiile scrierilor unui om care gustă vehemenţa negaţiei. Totul - fundal substanţialei analize provocate de întrebarea de fond a prefeţei, privind echilibrul proporţiilor disproporţionate al personajelor lui Caragiale. Desigur, există în acest amplu text şi pagini despre controversele epocii, înfrângerile trecătoare ale omului şi răspuns întrebării de ce lumea lui Jupân Dumitrache dispare, în schimb, ficţiunea, "creaţia unei imaginaţii excepţionale", este nemuritoare.
Am mai descoperit şi două distanţări de la discuţia critică propriu-zisă. Un paragraf autobiografic, legat de întâlnirea lui Eugen Simion cu Const. Noica, atunci când filosoful întrebat ce crede despre critică, îi înmânează o scrisoare în care s-ar fi aflat răspunsul. Şi un comentariu, pe care îl privesc deosebit de interesată, vizând ponderea cercetării ştiinţifice în efectuarea unei ediţii critice, caracterul acesteia de lucrare pornită de la documentare şi concentrată asupra ei. Eugen Simion apreciază Bibliografia I. L. Caragiale ca strategie a cercetării şi condiţie pentru eficienţa specializării.
În cazul ediţiei de faţă, mobilitatea mişcării şi forfota reliefurilor ţin, în mare, de rezultatul acţiunii în comun a grupului de cercetători de la Institutul G. Călinescu, autori ai mai-sus-citatei Bibliografii, în două volume (1977-1998): Mioara Apolzan, Marin Bucur, Georgeta Ene, Dorina Grăsoiu, Rodica Florea, Stancu Ilin, Dan C. Mihăilescu. Prin această lucrare, ei demonstrează eficacitatea experienţei anilor petrecuţi în biblioteci, unde au căpătat dexteritatea intuirii labirintului care înseamnă lumea ziarelor şi revistelor, adevărată reţea, nicicând exact delimitată, dar oricând deschizătoare de perspective. Experienţă similară au dobândit autorii atâtor cărţi despre I.L. Caragiale, înţelegând fiecare în felul său să se impună în aprofundarea acestei opere complexe: Mircea Tomuş, Florin Manolescu, Ion Vartic, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Al. Călinescu, Vasile Fanache, Silvian Iosifescu, Maria Vodă Căpuşan, Liviu Papadima, Maria Cap-Bun, I. Constantinescu, Şt. Cazimir.
Am încercat, prin această fugară enumerare, să semnalez energia magnetizantă, aş spune, a multiplelor direcţii de percepere sensibilă a unei opere, cu lumea ei deconcertantă, de natură să pună cele mai grave probleme deopotrivă subteranelor sale neştiute, cât şi suprafeţelor asupra cărora, nu numai criticul şi istoricul literar, ci şi cititorul, s-a deprins să creadă că i-a dibuit esenţa. Fără a mai vorbi de dialectica tenace a minţilor care au constituit armătura interpretărilor spirituale, încordate, dure, nicicând neutre, începute din timpul vieţii lui Caragiale, înmulţite şi proiectate în articole şi volume, semnate de G. Ibrăileanu, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, Const. Mille, H. Sanielevici, G. Călinescu, T. Vianu, Pompiliu Constantinescu.
Observam, încă de la primele rânduri ale cronicii, că ar fi îndreptăţită orice reacţie, de surpriză în primul rând, faţă de "integrala" Caragiale, închinată celor 150 de ani de la naştere (30 ianuarie 2002) şi 90 de la moartea scriitorului (13 iunie 2002). Reacţie firească pentru oricine a consultat sau măcar şi-a oprit privirea asupra a două ediţii de mare importanţă. Dintre care, una, capitală: Ediţia Paul Zarifopol-Şerban Cioculescu, în şapte volume. Iniţiată de Paul Zarifopol în 1930 şi continuată de la volumul IV de Şerban Cioculescu, încheiată cu volumul VII, în 1942. Cealaltă, datorată lui Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, în patru volume, importantă şi ea, dar purtând stigmatul restrictiv al timpului căruia îi aparţine (1959-1964).
"Integrala" nu acoperă doar o noţiune de circumstanţă. Este o lucrare extrem de elaborată, pentru care existenţa ţine de stilul elaborării. Autorii ediţiei, stăpâni pe tehnica specială a construcţiei, pornesc de la început de la dezideratul explorării pe spaţiul şi planurile multiplu avansate, folosind orice detaliu care să dea sens şi tensiune gândirii, condiţie a împingerii mai departe a cercetării.
Odată ce am luat contact cu primele note, realizăm importanţa Bibliografiei. Autorii ediţiei nu se sfiesc să-i recunoască valoarea şi sprijinul, participarea la definitivarea, în timpul util, a întreprinderii lor de anvergură. Numai cu datele oferite de Bibliografie a fost posibilă cuprinderea fără tăgadă a spaţiului şi timpului apariţiei textelor, participarea scriitorilor din diferite zone ale ţării, la promovarea operei lui Caragiale. Un surplus al lămuririi depline, mai mult decât preţios, posibil doar prin recuperarea textelor, din periodice - evident - pe care nu le-au parcurs în nici un caz nu le-au frunzărit, ci le-au buchisit cu sentimentul că iau cunoştinţă de ele pentru prima oară. În plus, lucrurile deja ştiute, cărţile, articolele, sunt verificate până la cel mai mic amănunt, totul fiind reluat de la capăt, citit în altă cheie, a informaţiei relevante, a diversităţii de cuprindere, a emulaţiei.
Aşa s-a ajuns la îmbogăţirea sumarului, prin identificări strict controlate, la revărsarea de viaţă prin introducerea textelor, unele total neştiute, din periodice, reacţii spontane ale martorilor contemporani, fără să ştie atunci când îşi aşterneau amintirile sau când descriau scene la care asistaseră, ce importantă le va deveni contribuţia. Este ceea ce constituie epicul notelor, angajanta lor comunicativitate, conceperea lor ca o demonstraţie susţinută pe scrupulul lămuririi, o dată pentru totdeauna.
Întrucât exemplele se potrivesc, chiar prin diversitatea lor, celor trei volume, rămâne pentru cronica viitoare să găsesc formula enumerării lor, pe cât de concentrat, pe atât de convingător.
I.L. Caragiale - Opere. I. Proză literară. Ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav. Prefaţa Eugen Simion. Colecţia "Opere fundamentale". Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2000, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.
