Recitesc cu aceeaşi plăcere a 28-a carte a lui Philip Roth, Exit Ghost (Random House, 2007), tradusă între timp şi în franceză sub titlul Exit le fantôme (Gallimard, 2009). Fantoma? Personajul care iese din scenă în romanul lui Roth nu-i o fantomă, el este şi nu este un „ghost writer“, adică un „negru literar”, autorul real din spatele celui ce semnează o carte scrisă de altcineva. Philip Roth a imprimat termenului o ambiguitate intenţionat derutantă, aşa cum sunt şi identitatea, şi destinul lui Nathan Zuckerman, protagonistul primului dintre cele nouă romane narate de acest alter ego al lui Philip Roth şi intitulat chiar The Ghost Writer (publicat în 1979).
Ciclul pare acum închis definitiv, dar nu se ştie sigur: Philip Roth îşi mai ucisese sosia de vreo trei ori, dar atunci când a avut din nou nevoie de ea, a resuscitat-o printr-unul din trucurile de iluzionist în care excelează. |n Exit Ghost, Nathan Zuckerman nu moare, el este doar redus la tăcere şi trimis cumva la vatră, adică înapoi la ţară, unde îşi petrecuse cei 11 ani anteriori într-un fel de recluziune autoimpusă (similară cu aceea a lui Philip Roth). |ntr-un interviu acordat revistei „Der Spiegel“ acesta afirma, în 2008, că Zuckerman şi-a pierdut vlaga, viaţa se depărtează de el şi că despărţirea este, de data asta, definitivă. Oare?
Diminuat fizic, impotent şi incontinent de când fusese operat de cancer de prostată, dar mai ales speriat că începe să devină şi incoerent în ceea ce scrie, dezorientat de schimbările în modul de viaţă al newyorkezilor, profund dezamăgit de realegerea lui George W. Bush în 2004 şi dându-şi seama că a pierdut orice şansă de a avea o relaţie amoroasă cu o femeie tânără, Zuckerman renunţă la ideea de a se reintegra într-un flux cu care nu se mai simte compatibil şi se retrage pentru totdeauna. Nici vorbă însă de aşa ceva în cazul lui Philip Roth care a continuat şi după aceea să publice non stop (câte o carte în fiecare an). Atâta doar că obsesia dominantă a celor mai noi cărţi – începând de fapt cu Indignare (2006) şi continuând, după Exit Ghost, cu Everyman (2008), tradusă la noi, sub titlul Povestea lui Orişicine, la fel de prompt cum fusese şi Indignare şi cu The Humbling (2009), titlul anunţat pentru 2010 fiind Nemesis – este declinul final, inexorabilul sfârşit, moartea urmată de descompunere.
Cine este totuşi Nathan Zuckerman? Venise pe lume ca personaj de ficţiune, ca invenţia lui Peter Tarnopol, primul alter-ego al lui Philip Roth: în romanul Viaţa mea de bărbat (1973), Peter Tarnopol, autor de succes, considerat la cei 26 de ani ai lui băiatul de aur al literaturii americane (exact aşa cum era caracterizat pe atunci tânărul Philip Roth), scria o carte despre tânărul autor de succes Nathan Zuckerman, care folosea 95 de pagini din acelaşi roman pentru a evoca atât cariera, cât şi zbaterile erotice ale tânărului autor american de succes Gilbert Carnovski, foarte asemănătoare cu acelea ale lui Zuckerman, copie conformă a avatarurilor lui Tarnopol, inspirate din biografia lui Philip Roth.
De ce a avut Philip Roth nevoie de cârja identitară numită Nathan Zuckerman, scriitor de-un leat cu el? |nainte de Zuckerman – în Sânul (1972), în Profesorul de dorinţă (1977) şi din nou mai târziu, în Animalul muribund (2001) – prima imagine în oglindă a lui Roth a fost David Kepesh; în alte cărţi – Amăgire (1990), Operaţiunea Shylock (1993), Complotul împotriva Americii (2004) – a apărut ca personaj fictiv câte un Philip Roth, dublat, în Operaţiunea Shylock, de falsul Philip Roth, un impostor. Iniţial, Kepesh fusese împovărat cu misiunea de a replica valului de indignare pioasă stârnit de cea de-a treia carte a lui Roth, Complexul lui Portnoy (1969, tradusă la noi cu 30 de ani mai târziu). Sosiile lui Roth par a avea, în primul rând, rolul de a se bate, în locul scriitorului, cu criticii lui şi de a-i susţine opiniile. Fiecare prezenţă a lor este însă şi o interogaţie (nici măcar în această carte a despărţirii nu i se dă un răspuns clar, categoric) despre raportul între biografie şi operă.
The Ghost Writer a marcat ridicarea definitivă a lui Zuckerman la rangul de fiinţă în carne şi oase. Exit Ghost pune în paranteză tot ce i s-a întâmplat în următoarea jumătate de secol. Este, practic, „răzbunarea şi sfârşitul” poveştii din The Ghost Writer. |n prima carte, tânărul (23 de ani) Nathan îşi petrecuse o noapte a anului 1956 în casa idolului lui literar E. L. Lonoff, unde întâlnise o tânără cu numele neverosimil de Amy Belette, prezentată drept o fostă studentă a lui Lonoff, dar pe care Zuckerman o bănuia a fi nici mai mult nici mai puţin decât Anna Frank.
Pe atunci, Nathan năzuia să devină biograful retractilului Lonoff (care nu se mai arăta în lume şi, după câteva volume de proză scurtă, nu mai fusese în stare să continue romanul început). Porecla „the ghost writer” îl desemna pe Lonoff. La o casă atât de mare cum e opera lui Philip Roth – cel mai premiat, cel mai elogiat, dar şi cel mai năstruşnic scriitor american în viaţă – nici măcar nu contează că strigoiul, fantoma care părăseşte scena în Exit Ghost este cu totul altcineva, şi anume Nathan Zuckerman.
Acesta a venit în 2004 la New York pentru o operaţie reparatorie care să-i atenueze incontinenţa urinară, a întâlnit o pereche de tineri scriitori cu care vrea să facă schimb de locuinţă pe termen de un an, s-a îndrăgostit de partea feminină a cuplului, Jamie Logan (30 de ani), cu care a purtat (mai curând şi-a imaginat că ar fi purtat) o serie de dialoguri numai bune să-l scoată din minţi.
Tot la New York l-a ajuns însă din urmă spectrul lui Lonoff. A reîntâlnit-o pe Amy Belette (o bătrână cu craniul pe jumătate ras după o operaţie de cancer la creier, de la care a aflat că nu era Anna Frank, ci o evreică din Lituania-Anglia-Norvegia cu biografie de supravieţuitoare a Holocaustului) şi l-a cunoscut pe ambiţiosul cronicar literar Richard Kliman, versiune caricaturală a celui care fusese cândva el însuşi. Kliman ţine morţiş să-l scoată din uitare pe Lonoff scriind o biografie pe baza manuscrisului de roman neterminat al acestuia. Biografia ar fi dat în vileag trauma care paralizase inspiraţia lui Lonoff: la 14 ani, avusese o relaţie incestuoasă cu sora lui vitregă. (Aşadar modelul personajului Lonoff n-a fost, cum se crezuse după The Ghost Writer, Bernard Malamud, ci Henry Roth, scriitorul care a făcut o pauză de 60 de ani între prima lui carte de succes şi cărţile autobiografice ulterioare conţinând mărturia unui incest similar.)
Amy Belette, deţinătoarea manuscrisului, care a fost vreme de patru ani iubita, secretara şi infirmiera lui Lonoff, se împotriveşte dezvăluirii postume. Uitarea i se pare preferabilă unei faime bazate nu pe meritele operei, ci pe specularea a ceea ce a fost senzaţional sau sordid în biografia autorului: „Omul care-şi supraveghease fiecare cuvinţel, omul care născocise toată viaţa lui ficţiuni ajunge, după moarte, să fie ţinut minte doar dintr-o istorisire ticluită despre el, josnicia ascunsă, specifică lui, fiind descoperită şi descrisă cu o sinceritate, cu o limpezime, cu o siguranţă de sine necruţătoare, cu serioasă preocupare pentru cele mai delicate aspecte ale moralităţii şi cu o doză substanţială de încântare”.
Instanţa Zuckerman înclină să-i dea dreptate, dar rămâne în pronunţare.
