Reiese din ce spune Huizinga că instituţia cadoului pune în scenă un joc de putere. Am intuit faptul ăsta demult, în Banat, unde se foloseşte verbul a se revanşa. De aceea, n-aş oferi cadouri în zile anumite, ci à l’improviste, când îţi dă ghes inima, cum am făcut ieri la Gemeni : „Uite, îţi iau o floare! Din banii tăi” (că eu, ca de obicei, nu aveam).
„A fi făcut binele înseamnă a fi făcut o treabă mai bine decât altul.” Înseamnă că faci binele ca să te impui. Să-l domini pe celălalt. Nu sunt atât de sceptic. Cred că unii fac binele aşa, pur şi simplu, pentru că sunt inimoşii. Dar e adevărat că există oameni care îţi scot pe nas binele făcut. Tata, extrem de serviabil, avea aerul că n-a făcut nimic. Aşa şi eu, decât că eu nici nu prea fac.
„Pentru ca să fie primul, omul trebuie să pară că este primul.” Aşa se întâmplă în viaţa socială: dacă nu pari că eşti, înseamnă că nici nu eşti. E mai profitabil să pari decât să fii.
Printre „jocurile” chinezeşti: „a se da de-o parte în faţa altuia”. Asta-mi aduce aminte o relatare amuzantă a lui Catul Bogdan – tatăl lui Mihai –, omul cel mai curtenitor pe care l-am întâlnit, despre psihodrama care s-a petrecut la Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti, unde era decan, în ziua vizitei unui profesor chinez. A durat mult dezbaterea din faţa unei uşi şi nu s-a putut încheia decât când au căzut la pace intrând amândoi în acelaşi timp.
Huizinga demonstrează convingător că actul judiciar este organizat ca un joc. Îl şi simt pe inculpat, care nu are drept la cuvânt – vorbeşte avocatul în locul lui –, cum tace şi îşi spune: „|stora le arde de joacă. Se joacă pe pielea mea!”.
Spune că din confruntarea sângeroasă reglementată s-au tras cavalerismul şi dreptul internaţional. Că tot de aici ar proveni şi omenia pare mai greu de crezut. Ai zice că omenia e în natura omului, atunci când e. Deşi, problema nu e simplă. În primul caz, al cavalerismului, e vorba de o evidentă acţiune a civilizaţiei asupra naturii. Nu te repezi să-i dai omului în cap, respecţi nişte reguli. În celălalt, dreptul internaţional s-a cam perimat. De mult nu se mai spune: „Domnilor francezi (sau englezi?), trageţi dumneavoastră mai întâi”. Întâi ataci Polonia şi abia după aceea îi declari război. S-ar zice, deci, că tehnica avansată îl dezumanizează treptat pe om. (De aceea, ca să nu-i cad victimă, mă mulţumesc să încarc mobilul la priză. De folosit, nu-l folosesc.)Dar omenia de unde vine, dacă natura înseamnă agresivitate şi voinţă de putere? Un om blajin, asta poţi să înţelegi. E unul cu prea puţină energie ca să facă rău. Dar unul omenos? Există oare bunătate în natura omului? Parcă îţi vine greu s-o crezi distilată din succesive reglementări. Ca să împac cumva lucrurile, îmi spun că civilizaţia, ca şi societatea, e constitutivă omului, nu urmează vreunui stadiu uman exclusiv natural, iar societatea şi civilizaţia asigură protecţia necesară manifestării omului bun.. Altfel, într-un mediu exclusiv natural, acesta n-ar rezista nicio zi.
Interesantă confruntare dintre natură şi civilizaţie: după lupta de la Salamina, comandanţii grecilor îl votează pe cel mai viteaz dintre ei. Fiecare îşi atribuie lui primul loc. Aceasta e contribuţia naturii. Civilizaţia: toţi spun că Temistocle a fost al doilea şi astfel, deşi nimeni nu-l pusese pe primul loc, iese el, cum i se şi cuvenea, învingător.
Sofiştii erau plătiţi în aur masiv, ca fotbaliştii, azi. E destul ca să-ţi dai seama câţi greci erau şcoliţi şi câţi aveau mintea destul de ascuţită ca să-i urmărească pe sofişti. Noi, numai pe Dan Puric l-am putea plăti la fel. Numai pentru el am găsi destui contributori.
A trecut de cinci, aş face bine să mă scol. Astăzi vine Corina, mă delocalizează, o săptămână, poate, nu lucrez. Maşina mea e mică şi cu motor fragil. În condiţii vitrege se gripează numaidecât. Atunci, în aşteptarea unor zile potrivite, o pun pe butuci.
Structura vieţii mele e stereotipia. Dacă mă scoţi din „ale mele”, îmi pierd toate reperele şi nu mai ştiu să trăiesc. Atunci sunt ca Ady Endre: Nici nu ştiu, eram sau nu eram? Oare trăiesc? Şi luna bate-n geam. Însă tot el, din nou cu acordul meu: „Ah, cât de bine-i totuşi să trăieşti!”.
O poezie, o carte de literatură îşi are importanţa, atâta cât o are, când aduce ceva nou. Ea trebuie să apară atunci când a fost scrisă. Dacă nu, te apucă melancolia şi lehamitea. Vorba aceluiaşi Ady: La ce viaţa, lupta pentru ce? Ducă-se la dracu! Simt cum mă apropii de dracu’ cu aceste însemnări.
O mare parte din viaţă am trăit la polul nelinişte. Tensiunea de acasă, grijile, năpasta regimului, apăsarea şi ruşinea că nu reacţionam. Era un haos în care, în afară de vacanţe şi momentele de răgaz, nu mai ştiam ce sentimente am. Acum trăim, cât o mai ţine, la polul tihnă. Acum pot fi nu aşa cum sunt, că şi în nelinişte tot eu eram; pot fi cum îmi doresc să fiu. Mi-a rămas însă apăsarea. T: „-De unde îţi vine, că doar n-ai făcut ceva urât? De ce n-o are cine s-a înfundat în compromisuri?”. Iar eu, şiroind de gânduri, îi răspund: „Omul nu devine dubitativ decât pe muchie de cuţit. Între da şi nu. Pe cine s-a înfundat în compromis îl apără inconştientul. Nu-şi mai aduce aminte. La drept vorbind, nici atunci nu l-a apăsat”.