Mare şmecher, Holi! Îi tăiaseră din banii pentru Festival, când el avea tot programul pregătit. A lăsat să transpire, comme si de rien n’était, că vine la Bucureşti şi dă nişte interviuri. Drept care, la întâlnirea cu ministrul, nu mai lipsea niciun ban.
Am treabă pe Kiseleff, unde te aşteaptă bodyguarzi la poartă şi vinul curge în valuri.Trec pe lângă superba casă pe care o văd ruinându-se de ani şi ani în fundul unei grădini. A durat mult, a fost greu pentru cine pândeşte locul, nu şi în zadar. În fine, acoperişul s-a prăbuşit.
Îmi face o deosebită plăcere să-i aud pe oamenii noştri politici: „Unu la mână… Doi la mână…”. Mă bucur să aflu că, lor, argumentele nu le lipsesc. Că ştiu să numere, fapt de care ai fi putut să te îndoieşti, nu mai puţin.
Pe Someş, unde nu te-ai fi aşteptat, a apărut primul urangutan care a deprins scris-cititul. Drept recompensă, nu l-au trimis la zoo, ci l-au pus redactor- şef.
Încep să citesc volumul III din Jurnal indirect, de Mihai Zamfir, aflu că seria de articole cuprinse s-a încheiat cam în vremea primei suspendări a lui Traian Băsescu şi, brusc, îm aduc aminte. Eram la Budapesta, pentru o emisiune al cărei actor principal a fost Holi. Revăd lungile plimbări făcute cu Alexandra, cu T, care astăzi nici pe departe n-ar mai putea străbate bulevardul Andrássy în ambele sensuri, ori să urce pe Buda. Ce tineri eram! Abia împlinisem, cu doi ani înainte, 70 de ani.
Mihai Zamfir: „Sunt unul dintre cei, tot mai puţini, care pleacă aproape totdeauna de la cărţi.” Aşa şi eu, dar numai pentru că în viaţa mea nu se întâmplă mai nimic. Problema e: a pleca de la cărţi înseamnă a fi livresc sau este un fel de a trăi? Depinde… Dacă citeşti ca să-ţi explici, să afli, să înţelegi eşti livresc. Dacă citeşti fiindcă nu poţi să n-o faci, trăieşti.
Iar între nu citesc şi nu pot să citesc e deosebirea dintre nu cred şi nu pot să cred. A nu face nu comportă intensitate, a nu putea să faci poate fi intens.
Despre Cehov şi fertilitatea lui literară într-un timp foarte scurt: „Este, probabil, o trăsătură a geniului aceea de a afla că ziua are totuşi 24 de ore…” Nu i-ar ajunge omului de geniu 24 de ore. Norocul e că ziua lui are 48.
Mai spune, tot despre Cehov, că într-o Rusie foarte „angajată”, într-un fel sau altul, a ştiut să se ferească de orice ideologie. Ceea ce revine la a spune că a gândit – şi cât de rar se întâmplă! – cu propriul lui cap.
– Nu râde, mi-a spus Ligia, doctoriţa, nu râde că nu-i de râs.
În nopţile bune, când somnul trece de ora 5, ies pe scară, dau colţul – nu pe acela – şi strig către lumina din bucătărie, unde T a coborât de mult, strig ca Maxone, pe vremuri: „Am terminat de dormit!”.
Pe T o deprimă că nu mai poate să facă ce făcea. Încerc s-o dăscălesc: „–Ce vrei, suntem bătrâni. –Da, da’ aşa n-am nici un rost. –N-ai nici un rost? Ia închipuie-ne fără tine pe noi, ăştilalţi doi! Ba şi pe Corina, de multe ori. Numai Maxone s-a emancipat”.
Îmi hârâie vocea cum îi hârâia lui Marguerite Duras care, după o operaţie, purta un aparat. Noroc că pe a mea numai eu o aud aşa. Vocea hârâie, tancurile huruie, bine stau!
Un om care mă bucur că există şi pe care de mult nu l-am mai întâlnit, îmi scrie câteva rânduri. Îmi zice „înger limfatic”. Limfatic, da. Înger, din fericire, nu.
E nemiloasă viaţa cu cine face ceva pe lumea asta. E mult mai blândă, cum bine ştiu, cu cine se joacă cu ea şi nu face mai nimic.
Citesc Substanţe interzise. Liviu Ioan Stoiciu. Se simte împuţinat, îl apasă apropierea morţii. Se gândeşte la nu ştiu ce asteroid care va lovi pământul în 2030. Câţi ani va avea atunci? se întreabă. Şi află: 80. Eu? Câţi o să am? Mai bine zis, câţi aş fi avut? Stai puţin, că nu-s tare la calcul. Aş fi avut…, aş fi avut 95. La urma urmei, cum ar putea să spună Mihai Şora, nici nu-s chiar aşa de mulţi.
Astăzi, mă duc, coup sur coup, în două locuri dens populate cu personalităţi. Îi spun lui T cum aş vrea să exist în spaţiul public: evanescent. „–Lasă vorbăria! Mai bine fă cumva şi pleacă de acolo mai devreme. –Şi cum să fac? –Inventează şi tu ceva. –Ce drac să inventez? –Ştiu şi eu… De exemplu, propune-le o experienţă. –Ce experienţă!? –Să stea şi să măsoare cam cât de greu le este fără tine printre ei.”
(Când recitesc. De n-aş fi sigur că nu mint, aş spune că i-am atribuit vorbele astea. Seamănă mai mult cu mine. O fi la mijloc ce se spune: după un număr de ani – în cazul nostru, 55 – soţii încep să semene între ei.)