Inga Abele, născută în Riga în 1972, este considerată în momentul de faţă una dintre cele mai puternice voci ale literaturii letone. Poetă, prozatoare, dramaturg de succes, ea obţine de două ori Premiul Anual de Literatură, cel mai prestigios premiu literar din Letonia. Din creaţia ei, menţionez romanele: Focul nu te va trezi (2001), Fluxul (2008), volumul de versuri Pragmaticul nopţii (2000), piesele de teatru Cerbii negri (jucată deja în Letonia, Germania, Finlanda, Grecia, fiind şi ecranizată în 2006), Iarba de fier, Iasomia, în fine povestiri: Observaţii în timpul zăpezii (2004), Furnici şi bondari (2010), sau Natură moartă cu rodie (2003). Din acest ultim volum, vă prezint, iată, chiar povestirea care dă titlul cărţii.
Eu nu-s frumos, asta încerc să-i explic motanului care mă observă deja de câteva veacuri. Sunt respingător, atât de respingător cât poate fi un om. |sta-i primul gând care-mi intră în creier odată cu lumina dimineţii. Cocoşat, cu un picior mai scurt decât celălalt, nu-mi pot împiedica ochii să se învârtească în orbită când sunt emoţionat, iar ochiul meu stâng, naiba ştie de ce, e adesea injectat – ia spune-mi, motane, de câte vieţi ai nevoie ca să te poţi obişnui cu aşa ceva?
Cotoiul îşi pleacă ochii... Tăcere. Oraşul. Camionul cu gunoaie îşi înghite, scârţâind, porţia-i cotidiană, containerele sună a sticle goale – sănătate! Dimineaţă palidă, în cinstea ta! – A nu ştiu câta periferie pe care Dumnezeu şi Satan, acest bătrân cuplu de îndrăgostiţi l-a creat, înainte de a păli şi a se salva, ţinându-se de mână. Pescăruşii se rotesc, rânjind pe deasupra furnicarelor de beton. La ce te gândeşti, roşcatule, la etajul unsprezece unde stai? Motanul nu-şi dezvăluie nimănui gândurile, în adâncul ochilor lui limpezi mai există o încăpere a cărei intrare e interzisă străinilor.
Furnicarul de beton are ziduri de hârtie, peste tot se aude tictacul numeroaselor orologii şi urletul ascensoarelor.
Ca un briceag stricat, rupt, cobor din pat, mă apropii de fereastră, mă scarpin, casc, iar silueta mea plonjează brusc în pupilele motanului.
Of, agitaţie dementă în ceruri! Întinderi de nori, cu diverse viteze se adună în aceeaşi direcţie purtând în poală scântei împachetate şi umbre misterioase. Jos de tot, furnici negre se învârtesc în curtea pătrată. Asemenea dimineţi ating ceva în mine. Întreaga zi se izbeşte de ziduri ca un balon în vânt, iar spre seară se sparge...
– Şi totuşi, aş putea! I-am strigat motanului.
Motanul se întoarce. E şi el un amărât, n-are nici măcar un nume. Aici, în apartamentul 414 de la etajul 12, în aripa 4 a clădirii 60 din imobilul numărul 1 a deschis într-o bună zi ochii şi tot aici o să-i închidă; maică-mea o să-l bage într-un sac MAXIMA roşu-albăstrui înainte de a-l arunca la ghenă. Bena cu gunoi se va strădui să-l înghită.
Stând pe pat, îmi las degetul să alunece pe genunchi. Spaţiile dintre clădiri poartă urmele lopeţii de zăpadă a maică-mii. Undeva, la mine în cameră, se ascunde copilăria mea. Scârţâitul lopeţii pe catran dezgroapă o dimineaţă pufoasă. Poate că mă doare gâtul, nu trebuie să merg la şcoală. Margaret Mitchell, Caks, Camus, Thomas Mann. Iarnă. O lumină palidă strecurându-se printre perdele. Mirosul paginilor cărţilor şi emanaţiile corpului, excitante şi tari sub saltea. Vârfurile degetelor pipăind cusăturile şi descoperind nodurile de care să te agăţi.
Pielea aspră pe coapsele mele – şi acolo se ascunde copilăria. În vechea noastră casă, sub scară, mama se împiedică şi scapă pe genunchii mei o lopăţică plină cu cărbuni aprinşi. Nu-mi mai amintesc lucrul ăsta sau mai degrabă reţin durerea, dar nu mai ştiu cât rău mi-a făcut durerea aia. Fără miros, fără gust, ca un buchet prăfuit de imortele agăţat într-un cui la bucătărie.
Să merg poate s-o ajut să dea zăpada? Sau mai bine să-mi fac vânt şi să dispar până deseară? O să vină imediat, gâfâind toată, o să-şi ungă o pâine cu unt şi o să se uite tâmp pe fereastră. Ea o să înghită cerul, casele şi vârful copacilor; totul o să fie mestecat de gura-i imensă. Maică-mea n-a văzut niciodată nimic pe fereastră, privirea-i e întoarsă spre sine când stă acolo, înaintea pânzei cerate, crăpate, ronţăind mecanic acelaşi peisaj. Iar singura ei dorinţă, în viaţa asta, e să-mi facă viaţa grea, fiindcă n-o şterg cât mai departe de ea şi fiindcă îi beau vodca şi ceaiul.
Dar unde-aţi vrea să mă duc, aşa respingător cum sunt? Mă văd într-o oglindă. Ce mai! Cele mai dramatice presimţiri se împlinesc în dimineaţa asta. Ochiul meu stâng e iarăşi plesnit în gheare roşii de sânge, gata să întoarcă lumea cu susul în jos. Fie! Iată-mă, lume! Motanul fuge după mine, lăsând continuu în urmă-i, în spaţiu, fire de păr în aer şi un praf fin. Trosc, uşa se trânteşte, îţi sărut genunchii cârpiţi, lume!
Soarele însă, tot urcând bucuros şi-a scos limba, acoperind pământul cu balele lui albe. E rece şi zgomotos, sus, pe case. În fond, nu-i chiar atât de groaznic dacă nu priveşti norii rostogolindu-se disperaţi în îndepărtare.
„Bună ziua”!, zice cineva în spatele meu şi-mi întorc binevoitor obrazul drept. A! E Valentina, mezelăreasa din piaţa noastră. Plete blonde poleite şi o minijupă provocatoare. Nici n-ai zice c-are deja cincizeci de ani! Şi merge încet, legănându-şi şoldurile, bucăţica asta de cârnaţ cracovian, bine făcută şi plină de ea. Chiar dacă mai are pe faţă o urmă de pernă. Când mă aventurez în prăvălia în care te învăluie mirosuri tari şi sărate ca de căţei de usturoi – ea, care-n bluza ei albă zice cu o expresie cu totul aparte: „Da, vă ascult”, privindu-te fix cu ochii ei albaştri şi îndepărtaţi – mă trece un fior pe şira spinării şi brusc nu mai am curaj să cer o carne de porc sau un salam.
Dar Valentine zice: „Iarăşi bietul tău ochi...” şi mă supăr. Oare oamenii chiar nu pricep că uneori încerci să maschezi anumite lucruri pentru binele lor? Ea nu se prea grăbeşte să intre în prăvălia ei, zăboveşte la soare, fermă şi debordantă, turuind întruna...
La intrarea în piaţă un muzicant orb cântă la acordeon. Poate că nici măcar nu-i orb, ci poartă pur şi simplu ochelari negri, aşteptând o zi liniştită şi însorită. Vorbim de linişte! Vântul înalţă pe deasupra străzii zgomotoase, pe frunţile goale ale caselor, sunete stridente ce vor întârzia pe deasupra pajiştilor înainte de a coborî la canal. Soră-mea, care a murit la şaptesprezece ani, când stătea să nască, adora să cânte la acordeon. Se pare că ea a fugit de oameni, încercând să-şi aducă pruncul pe lume singură în tufişuri, pe o insulă. Pe vremea aia n-aveam mai mult de trei ani. Nu reuşesc să-mi amintesc chipul, doar puţin din parfumul ei. Parfumul soră-mii seamănă cu mirosul acordeonului vechi când îl deschizi, mângâindu-i cu degetele cusăturile. Bătrânul Akords mai zace şi acum, undeva pe dulap. Maică-mea a scos cu grijă toate pozele ei din album. Dar Lucis, vecina mea, zice că soră-mea era o frumuseţe de fată. În comparaţie cu ea, eu sunt doar un ratat, ultima clătită pe care o torni în tigaie când aluatul e deja copt. Clătita sporovă ieşte întruna cu Valentine. Craniul frumoasei e deja acoperit de pământ, cu pietricele deasupra. De ce s-a strâns oare nodul aşa repede dacă trebuie să se desfacă în pământ timp de secole?
– „Gata, ajunge!” mă răstesc eu ferm la viziuni, dar Valentine e cea care mă aude şi pleacă, ofensată „la ea”, acolo unde reclama anunţă cu litere bleu „La Valentine”. Aş vrea să merg şi eu la mine, dar locul ăsta nu-i nicăieri. Mă legăn, grăbind pasul şi pradă emoţiei îmi rotesc ochii mari îngrijoraţi – să nu credeţi cumva că fug de sunetele acordeonului! Împleticindu-mă pe picioare ca un smintit, dau peste o mulţime compact- cenuşie: oameni aşteptând tramvaiul ca o mântuire, fiindcă-i făcut pentru ei, pentru prostia asta monolitică de beton în care disting doar nişte fălci!
Pe parapeţii de piatră se aliniază rândunicile marine – pescăruşii – argintii. Unele n-o iau din loc; bătând pur şi simplu din aripi, încearcă să-şi păstreze echilibrul dacă cineva le loveşte cu umărul ori cu servieta. Celelalte acceptă pâinea şi peştii pe care-i sfâşie cu ciocul şi ghearele lor ascuţite. Eu însă încerc să le dibuiesc privirea de chihlimbar, şoptindu-le pătimaş la ureche: „Te iubesc... TE IUBESC... eşti frumoasă...” De-aia şi fug de mine. Înţeleg – nu-i ca atunci când le întinzi un peşte. Înseamnă.... că le doreşti, le invidiezi şi le ameninţi cu un ochi înroşit, cu gheare.
O rândunică marină întoarce capul şi se dovedeşte a fi o fată într-o haină argintie. Unghiile-i micuţe, făcute cu roz, frământă mânerul poşetei. E agasată, i se pare că merg prea aproape de ea, îmi detestă respiraţia puturoasă. Simte-te bine! Dar am de gând să te mai însoţesc o bucată de drum.
Sentimentele mele sunt sincere. E vina mea că dintre toate favorurile lumii n-am avut parte decât de această josnică înfăţişare? Oare n-aş vrea şi eu nişte ochelari care să-mi îngăduie să văd viitorul (mi i-am închipuit săptămâna trecută), sau poate o amică – una adevărată, în carne şi oase, cum sunt cu zecile aici, pe stradă, cu o piele caldă şi parfumată, bronzată într-un solar ca un marţipan spaniol?
Rândunica argintie, după ce-a încercat să mă încremenească din priviri, bate acum tastele ghişeului automat de la intrarea într-un supermarket. E perfectă, din vârful capului până în călcâiele ghetelor ei de piele lăcuită, şi totuşi nesigură pe ea; se înroşeşte şi brusc nu mai ştie pe ce buton să apese. Poate că-i speriată de înfăţişarea mea. Sau la gândul că mă pregătesc să-i fur banii. Poţi fi liniştită, hai, n-am nevoie de bani! Acea bruscă neputinţă care pune stăpânire pe ea; e ceva atât de aproape şi atât de sincer, ceva amintind de şuşotelile mele pătimaşe la urechea rândunicilor...
Întorc capul şi fluier o clipă. Apoi, trecând pe lângă standul cu hot-doguri şi pe lângă casele de marcat, o urmăresc până în fundul magazinului, ascuns în spatele oamenilor. Ea se opreşte lângă piramida de rodii care se înalţă în mijlocul încăperii. Oamenii se împiedică în preajma ei şi trec ducând în cocoaşele lor, în locul apei, toate urările şi dorinţele din lume. În decorul ăsta, rândunica mea pare o ciobăniţă care se întreabă dacă n-ar trebui să se înfrupte dintr-un măr zemos în umbra grădinii. Gânduri pragmatice i-au urâţit chipul şi buzele i-au devenit neplăcute; tot bodogănind ceva, ea cântăreşte în mână un fruct mare şi ridică din umeri, nehotărâtă.
După plecarea ei, observ dispreţuita granată. E coaptă, aurie şi străbătură de nervuri fine, pielea-i e transparentă ca pumnul unui vârstnic. Iar o fracţiune de veşnicie a zăbovit în palma-i micuţă.
Strecor rodia în căptuşeala vestei mele.
La doi paşi distanţă, un agent de pază oscilează ca acul unei busole de la nord la sud, de-a lungul rafturilor pline cu mărfuri. Eu trebuie s-o iau spre vest, plonjez pe un culoar şi îmi zăresc rândunica. Se pregăteşte să studieze o ceşcuţă albă.
Mă priveşte, pradă indignării şi oboselii, iar apoi îşi priveşte căruciorul încărcat. L-a solicitat zdravăn, nu glumă. „Dar ce vrei, în fond şi la urma urmei?”, zice ea, balansându-se pe o creastă de lacrimi gata să se rostogolească. După această confidenţă ceşcuţa nu dispare, ci ajunge din mână în cărucior, unde se afundă între pătrunjel şi arpagic. „O să chem poliţia dacă nu mă laşi odată în pace!”, strigă ea şi-mi întoarce spatele, încercând să se poarte conform faţadei sale metalice.
Eşec total. Nebun de furie, strecur unul dintre cuţitele de pe raft în geanta-i întredeschisă. Şi mat!
Emoţionat la culme, îmi rotesc ochii ieşiţi din orbite şi, şchiopătând mai mult ca oricând, mă izbesc de mânerul unei oale. Imediat mânia cerului se abate asupră-mi cu un bubuit de tunet. Ea se întoarce şi fuge – umbră de pasăre moartă...
Drum bun şi cale bătută! Strâng tot ce s-a răsturnat, furculiţe, cuţite, polonice, tigăi, cratiţe, oale, suporturi, sunt o fotografie alb-negru pe hârtie lucioasă care zâmbeşte gardianului alarmat, dar în adâncul sufletului sunt un demon rănit. Mă sperii singur de mine cât pot fi de rău şi n-aş dori nimănui să treacă prin aşa ceva.
La casă e coadă, ea n-avea cum să ajungă prea departe. Şi iată-ne în mijlocul unor necunoscuţi – gâsculiţa pretenţioasă, în haina-i sintetică argintie, şi cu mine. Căruciorul ei dă pe dinafară de cartofi, zarzavaturi şi dispreţ, iar eu am în mână un pachet de Orbit Polar Ice cu gust de pioneză şi mărul răului în sân. Oamenii-cămile nu observă nimic, dar când porneşte alarma, stridentă şi înnebunitoare, toate privirile se întorc spre ea, ca şi cum ar fi goală...
Ochiul meu roşu se-ntunecă. În sfârşit preţ de câteva clipe pot să-mi fixez în mod legitim privirea asupra chipului ei, pipăind cele mai mici detalii. Ochii deschişi la culoare, atât de pierduţi c-ai zice că două spaţii goale îi sălăşluiesc pe faţă. Şuviţe de păr vopsite în negru şi polen roz pe pleoape. Între dinţii din faţă o strungăreaţă (dinţii norocului!) – de fapt o adevărată cavernă – pe care disperarea ei o face să semene cu un puţ în care dispar cuvintele rostite. Clinchetul monedelor e la fel de asurzitor precum tăcerea respiraţiilor ţinute. Iniţial ea protestează, apoi e obligată să-şi golească geanta şi să se mire la culme, printre lacrimi, de cuţitul Solinger scos în grabă pe masa maro. Faţa-i devine roşie: o sugativă ce stă să-i absoarbă tot sângele din inimă. „Nu eu, zice ea, eu nu...”
Gardianul o înşfacă de cot pe mica hoaţă cu chipul mânjit – o mască albastră – cu nasul curgându- i şi cu păr ciufulit. Şi nimeni n-o crede. Căci lumea e plină de gâsculiţe cu dare de mână ca ea, care n-au ce face şi umplu supermarketurile.
„Eu sunt vinovat”, zic cu o voce puternică şi hotărâtă. Ochii cămilelor se întorc încet către mine, la fel şi ochii ei deschişi la culoare. „Am răsturnat cratiţele, şi cuţitul o fi căzut din greşeală în geanta ei. Omul acesta poate depune mărturie.” Omul acesta e un agent de pază – fără îndoială, se vede asta pe faţa lui – unul dintre ăia care au obiceiul să arunce pisicile pe fereastră şi să brutalizeze femeile. Luat prin surprindere, omul confirmă fără chef că la raionul cu cratiţe a fost, într-adevăr, un incident.
Ea îşi şterge, la rândul ei, faţa toată asudată. „Dacă-i aşa, pot să-l cumpăr”, zice ea sughiţând ca un copil după ce-a plâns şi, spre satisfacţia generală, cumpără cuţitul. Nu mai are puterea să se îngrijoreze văzându-mă iar lângă ea, mânuţelei delicate şi bronzate ca animalele deşertului se mulţumesc să pună una după alta cumpărăturile întro sacoşă mare. „Mulţumesc”, gâfâie ea cu o sinceritate nesfârşită, zbătându-se să scape de urmele a ceea ce tocmai trăise. Răspund: „Pentru nimic, cred că te-am speriat.”
Şi vorbesc, pot în sfârşit să povestesc tot ce-aş vrea să-i spun unei fete cu ochii în lacrimi, parfumată şi caldă ca un marţipan spaniol; spun câte minunăţii mi-a adus această după-amiază misterioasă. Îi povestesc că rândunicile marine argintii au ochii galbeni şi ghearele ascuţite, ca tigrii, că vechea casă de lângă debarcader e bântuită şi că nu pricep nici eu de unde vin toate gândurile astea ce clocotesc neîncetat în capul unui om – oare există acolo o gaură, un hău, sau ele se adună toate la un loc până la ultimul gând?
Ea e calmă şi rezervată, doar la răstimpuri îmi aruncă o privire deconcertantă, totuşi mă lasă să-i vorbesc şi să-i ofer, în cafeneaua aproape goală a magazinului, o cafea a naibii de scumpă. Ea bea lichidul negru-amărui – mult peste parc, peste lac, magazine şi pescăruşirândunele, cu mult peste ce-a trăit ea vreodată în viaţă – şi mă lasă s-o privesc. Când în ceaşcă nu mai rămâne decât un strop de cafea, o iau şi beau ce-a rămas. Ceştile maică-mii sunt mult mai bune ca asta, ele-s cu toatele, fără excepţie, ciobite – o senzaţie mişto: să atingi cu vârful limbii urmele cioburilor şi crăpăturile...
Aici toate ceştile sunt perfecte şi rezervate ca ea; buzele nu-s stimulate de nimic. Norii s-au risipit şi au dispărut în spaţiu, un soare iernatic străluceşte pe suprafeţele albe şi reci ale meselor. „Priveşte”, zic eu, şi scot din vesta mea rodia, îngăduindu-mi să mă joc cu stupoarea ei. În sacoşă regăsesc cuţitul cu mâner negru, îi încerc mai întâi lama pe degetul meu mare, apoi îl împlânt încet în rodie. Încordată, îmi urmăreşte din priviri fiece gest. O clipă ai putea crede c-o să dispară în fruct cuţitul – clipa e infinită, magazinul la fel. Mişc cuţitul, simţind rezistenţa sâmburilor tari. Împing apoi violent lama în jos; am impresia c-am pierdut-o. Capătul mânerului s-a înfipt adânc şi nu mă mai pot mişca. Îl trag spre mine şi, în timp ce lama atinge masa albă, ţâşneşte un lichid roşu. Încă câteva picături. „Au”, strigă ea, ridicându-se brusc, profund tulburată, şi se duce la fereastră, luându-şi umerii în braţe. Mă uit şi eu pe geam. E într-adevăr incredibil cât de albastru poate fi cerul.