László Krasznahorkai, Satantango,
traducere din limba maghiară de Anamaria Pop, Bucureşti,
Curtea Veche Publishing, 2012, 320 p.

În 1975, matematicianul Benoît Mandelbrot definea nişte obiecte geometrice a căror structură poate fi divizată în părţi tot mai mici, astfel încât acestea să semene leit cu întregul. Le-a numit fractali. În lumea din jur, astfel de structuri sunt destul de lesne de recunoscut în natură, în forma norilor, a fulgilor de zăpadă, a cristalelor de gheaţă sau a crestelor montane, iar în artă în picturile lui Jackson Pollock sau într-un roman precum cel al lui David Foster Wallace, Infinite Jest. Aproape sigur fără voia lui, şi László Krasznahorkai reuşeşte să scrie o carte-fractal, Satantango, apărută la sfârşitul anului trecut în colecţia Byblos la Curtea Veche Publishing.
Volumul a văzut pentru prima oară lumina tiparului în 1985, într-un tiraj foarte restrâns. Într-o Ungarie care trăia anii tot mai negri şi irespirabili dinaintea prăbuşirii regimului comunist, nu-i de mirare că Satantango nu a putut cunoaşte un succes mai mare, şi că a circulat mai mult pe sub mână. Mai mult, textul lui László Krasznahorkai cuprindea atât de multe critici strecurate pe ici pe colo sau formulate făţiş încât ar fi fost practic imposibil să ajungă în ceea ce se cheamă mainstream. După 1990 au apărut noi ediţii, scriitorul a început să fie apreciat deschis de critici (între care Susan Sontag, de pildă), iar consacrarea a fost încununată şi de ecranizarea din 1994, în regia lui Béla Tarr (un film alb-negru de aproape 7 ore).
Romanul este cronica unor existenţe sordide – ale oamenilor rămaşi în urma dizolvării unei cooperative agricole. Universul cărţii este complet închis şi cuprinde personaje puţine, fără prea mari subtilităţi sufleteşti, în general fără deosebiri esenţiale. Sunt fiinţe golite parcă de individualitate, care evoluează haotic, înecându-şi zilele în alcool şi planuri irealizabile de viitor. Aproape toţi protagoniştii sunt interşanjabili, motiv pentru care adulterul, bârfa ori micile comploturi cad complet în derizoriu. Singurul care face notă discordantă este un escroc simpatic, Irimias, un soi de Don Quijote pe care toţi ceilalţi îl urmează, anulându-ş i orice urmă de raţiune.
Caracterul fractalic de care pomeneam la început se observă la nivelul scriiturii lui László Krasznahorkai. Felul în care aruncă propoziţiile în fraze, oglindeşte modalitatea de a aglutina frazele în paragrafe, paragrafele în capitole, şi tot aşa. Cartea îţi dă senzaţia că oricât ai încerca să lărgeşti perspectiva sau dimpotrivă, să strângi cadrul, imaginea de ansamblu e aceeaşi – un tablou al unei societăţi închise şi dezumanizate, alcătuit din realităţi sordide, amănunte banale disecate la nesfârşit. Oricât ar încerca cititorul un soi de zoom închipuit, va avea dinaintea ochilor o lume dezolantă, lipsită de scopuri şi de idealuri, în care în afară de o ploaie nesfârşită nu se petrece nimic. „Ploua liniştit, fără oprire, în vântul care se înteţea şi se astâmpăra brusc tremurau suprafeţele băltoacelor amorţite, dar erau atât de vlăguite de la această atingere lipsită de consolare, încât nici măcar nu se rupeau de ele pieliţele moarte ale apărării nocturne, astfel că-n loc să-şi fi recâştigat strălucirea obosită din ziua precedentă, absorbeau tot mai necruţător lumina care întina, târânduse încet, dinspre răsărit. Trunchiurile copacilor, crengile care, din când în când trosneau, bălăriile pline de mâzgă, putrezite, şi însuşi «castelul» erau învăluite cu un strat fin, vâscos, parcă agenţii întunericului le-ar fi însemnat pe furiş până la noaptea următoare, când poate continua pieirea tenace, mistuitoare. Când luna, departe, din înalturi, de deasupra învelişului ţesut din nori se rostogoli, pe neobservate, pe linia orizontului dinspre apus, şi ei se holbau, mijindu-şi ochii prin cavitatea mută a intrării principale de odinioară, iar la lumina încremenită în despicăturile ferestrelor înalte au înţeles încet că până se crăpase de zi s-a schimbat ceva, dându-şi apoi repede seama că acest lucru de care se temuseră în secret s-a întâmplat, totuşi: visul lor, care cu o zi în urmă încă-i împingea înainte cu o însufleţire atât de mare, s-a sfârşit, iar acum a sosit momentul trezirii amare…” (p. 264) Satantango nu e o carte lesne de digerat pentru cei care caută în literatură şi un strop de bucurie. Din punct de vedere formal, este o realizare impecabilă, încheiată la toţi nasturii, dar nespus de sumbră, culminând cu sinuciderea unei fetiţe cam sărace cu duhul, descrisă pe zeci de pagini, în timp ce toate celelalte personaje petrec până-n zori la crâşmă, într-o nepăsare absolută.
Probabil unul dintre puţinele delicii ale acestui roman extrem de apăsător este traducerea semnată de Anamaria Pop, o traducătoare migăloasă până la obsesie, care are capacitatea de a reda până şi cele mai fine nuanţe şi digresiuni din textul original. Primul roman publicat în limba română al lui László Krasznahorkai ne dezvăluie un prozator extrem de abil, mai degrabă experimentat decât talentat, în stare să descrie la rezoluţie maximă infernul din jur şi infernul din mintea lui.