Am avut norocul să-l văd pe Mircea Dinescu, de-a lungul anilor, în cele mai diferite situaţii. L-am văzut declamându-şi versurile, provocator şi melodios, în faţa unor mulţimi extaziate. L-am văzut pescuind tot felul de vietăţi acvatice ( inclusiv o pisică de mare, monstruoasă, adusă parcă de pe altă planetă). L-am văzut acostat pe stradă de femei mai frumoase decât Claudia Schiffer şi Andreea Marin la un loc. L-am văzut pregătind mâncăruri suave, de genul celor din poezia lui Emil Brumaru.
Recent l-am văzut făcând o revistă, Aspirina săracului. Ca să ajung la el, am intrat într-o clădire cu două etaje, de pe strada Constantin Daniel, nr. 11. Clădirea era în renovare, o renovare alertă şi trăznită, în stilul poetului. Peste tot bidinele, roabe şi găleţi cu var, ca în piesa O noapte furtunoasă a lui Caragiale. La ultimul etaj, într-o încăpere mobilată cu câţiva saci de ciment, mai mulţi tineri, fiecare cu farfuria lui, mâncau dintr-o tocană gătită de Mircea Dinescu. Mai aveau la dispoziţie vin şi ţuică produse tot de el, la o fermă de pe malul Dunării. Într-o încăpere alăturată, Mircea Dinescu însuşi, cu un teanc de manuscrise în faţă, vorbea agitat la telemobil. Telemobilul îl ţinea cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă corecta expeditiv printuri, manuscrise şi dactilograme.
- Citeşte asta, bătrâne
Am citit şi am râs. Era vorba de un scurt text care însoţea o caricatură referitoare la Irak. În timp ce americanii se pregătesc să dărâme de pe soclu, cu o funie trasă de un tanc, o statuie a lui Saddam Hussein, un irakian exclamă: "Bă, ia staţi puţin Dacă ne agităm de pomană? Dacă asta e de fapt statuia unei sosii a lui Saddam?"
După câteva zile, mai exact în după-amiaza zilei de 17 mai 2003, l-am văzut pe Mircea Dinescu la cheful grandios organizat cu prilejul apariţiei primului număr din Aspirina săracului. Petrecerea avea loc în curtea aceluiaşi imobil cu două etaje ( după ce poetul împărţise pe străzile Bucureştiului 1000 de exemplare ale revistei şi vinul dintr-un butoi, gratis). Erau prezenţi toţi membrii noii redacţii, plus ziarişti de la alte publicaţii. La un foc de proporţiile unui incendiu, se frigea un porc întreg, rotit încet, cu ajutorul unei manivele. Cei care voiau să ţină post, aveau la dispoziţie un cazan cu iahnie de fasole ( eu, fiind evlavios cu intermitenţe, am luat şi din una, şi din alta). Marea surpriză a fost fanfara ţigăneasco-ţărănească adusă de Mircea Dinescu din nu ştiu ce sat din Bărăgan. Membrii formaţiei, cu figuri de draci joviali, cântau cântece de lume ca pe nişte marşuri triumfale. Solistul făcea cunoscute, vers cu vers, poeme de un umor nebun, despre viaţa noastră de azi. Se zbânţuia ca un rocker, urmat de toată formaţia. Dar adevăratul dirijor al cântăreţilor năstruşnici, ca şi al întregii asistenţe era Mircea Dinescu. Mi se părea că îl văd pe Scaraoţchi însuşi, dirijând o orchestră de draci. Chefuiam şi râdeam cu toţii, în ritmul dictat de gesticulaţia funambulescă a poetului. Eram personajele unui infern vesel, eram România însăşi.
