Constantin Noica identifica,
acum mai bine de trei
decenii, o serie de maladii
ale spiritului contemporan,
şase, din care voi
cita numai trei, catholita,
todetita şi horetita. Poate
şi alţii au mai oferit asemenea
liste. Fireşte, nu pot să ignor
lista lui Konrad Lorenz, cu ale
sale opt păcate ale lumii
moderne: „suprapopularea,
distrugerea mediului natural,
competiţia umană acerbă,
atrofierea simţurilor, degradarea
genetică, ruptura de tradiţie,
receptivitatea la îndoctrinare
şi cursa înarmărilor”, care au,
şi ele, urmări asupra spiritului.
Aş identifica o boală mai nouă a
lumii noastre postmoderne, infantilita:
sufixul –ita e alipit în înţelesul său
medical, de inflamare a unui organ,
mă rog, în cazul nostru al unei vârste.
Cu alte cuvinte, o inflamare a vârstei
copilăriei, dincolo de limitele ei general
definite. Îndrăznesc să numesc aşa
una dintre bolile cele mai acute ale
prezentului, specifică nu numai Estului,
unde a pătruns temeinic odată cu
libertatea, ci venind din Vestul deloc
sălbatic şi mai demult liber. O manifestare
a ei ar fi copilărirea. Şi nu e vorba de
copilărirea din cochetărie, identificabilă
la multe femei tinere, ba persistând
la vârste la care nu se mai (prea)
justifică. Ci despre o copilărire a
tuturor, în masă, cu căţel, cu purcel,
cum se spune. Ceea ce nu exclude
anume excepţii care, de data asta,
nu întăresc deloc regula, aşa cum se
susţine despre orice alte excepţii de
la orice altă regulă.
Simptomele bolii de mai sus,
cronicizată în ultimii ani şi ameninţând
să nu se mai remită, sunt destul de
multe pentru a nu ne scăpa unele
dintre ele. Cum nu sunt medic, voi
amesteca, poate, simptomele cu
manifestările bolii. Ordinea nu va
fi neapărat aceea a importanţei, ci
mai degrabă aceea a apariţiei lor în
jurul nostru.
Primul simptom de o evidenţă
incontestabilă mi se pare a fi mania
distracţiei, civilizaţia – ca să zic aşa
– a divertismentului cu orice preţ şi
în orice moment şi împrejurare.
Distracţia şi joaca, jocurile care iau
locul vieţii. Tonul l-au dat televiziunile
ahtiate după rating, adică după bani.
Cuvântul distracţie apare în ultimii
ani într-o proporţie mult peste oricare
altul, altădată considerat fundamental
bunei funcţionări a unei societăţi,
indiferent care şi de unde. El, acest
cuvânt magic (un altul aruncat
când se potriveşte şi când nu) apare
nu doar, aşa cum ar fi de aşteptat,
în perioadele vacanţelor, fie şi ale
celor mini (care, şi ele, au invadat
scena publică: una-două apare o minivacanţă,
ba de Crăciun, ba de Paşte,
ba cu orice alt prilej…), dimpotrivă,
distracţia este perpetuu proclamată,
ca un fel de salvare a lumii. Şi poate
că şi este o salvare, dar de la gânduri,
nu numai negre, ci de la oricare
gânduri, ca nu cumva… De la televiziuni,
mania asta a trecut şi s-a dezvoltat
monstruos prin apariţia gadgeturilor,
a telefoanelor mobile, care, din mijloace
de comunicare au devenit mai mult
jucării, aşa cum tot în joacă sunt luate
şi multe alte lucruri, iniţial menite să
fie serioase. Şi aşa se face că toţi stau
cufundaţi în telefoanele mobile, umblă
ca teleghidaţi sau năuci, iar dacă tragi
cu ochiul, observi că acolo nu e decât
un joc. Or, nişte oameni care se storc
de energie ca să descopere te miri
ce pokemon nu mai pot să fie periculoşi
pentru cei care se tem de reacţia
publică la ceea ce fac. Tot pentru joacă
sunt utilizate de multă lume şi
computerele, concepute iniţial pentru
scopuri mai serioase şi deturnate
rapid. Dar asta înseamnă că, undeva,
a fost gândit un proiect diabolic, menit
să scape (sic! ) oamenii, pe cei mulţi,
de gândire, prin urmare de evaluare
a prestaţiei celor puţini, aleşi sau
numiţi să le administreze statul! Nu
îndrăznesc să merg până acolo cu
supoziţia, dar aşa pare. E drept, însă,
că nu toate aparenţele duc imediat
şi la cauzele reale ale unor fenomene.
Dacă distracţia este umbrela sub
care are loc, într-o veselie, cum se
spune, copilărirea în virtutea unei
boli nediagnosticate încă, pe care am
numit-o provizoriu infantilita, ea are
un cortegiu de semne.
Mai întâi ne-am distrat cu apariţia
adulţilor pe trotinete. Altădată am fi
râs sincer de aşa ceva, azi trotinetele
pentru adulţi ni se par cele mai fireşti
lucruri din lume. Şi poate că şi sunt.
Când mai văd câte un copil pe trotinetă,
acum, îmi cam vine să râd de el, ca pe
vremuri când părinţi stupizi îşi îmbrăcau
băieţeii de trei ani în costume bărbăteşti,
cu papion, sau fetiţele în rochii decoltate,
deşi încă nu aveau ce să arate. Sigur,
se poate obiecta că astea, trotinetele,
au şi o utilitate imediată, te duc la
slujbă ori în altă parte ceva mai repede
fără să te scoată pe carosabil unde
pândesc atâtea pericole (dacă eşti pe
bicicletă, motocicletă sau în automobil).
Se va putea contra-argumenta şi la
simptomul de mai sus, cu jocurile şi
joaca perpetuă, că în fond te menţine
tânăr şi te scoate din prizele de tensiune
prea înaltă, scornite de epoca noastră.
Şi poate că aşa şi este. Dar trebuie,
totuşi, să ne dea de gândit această
eternă scoatere din priză. Chiar în nici
o priză să nu mai fim?
Nici moda nu se lasă mai prejos,
cum ar spune vreun gazetar. Mai ales
la bărbaţi, că la femei(le tinere)
sunt alte exigenţe, de pildă aceea de
a părea cu orice preţ sexi, ceea ce
se depărtează în oarecare măsură de
boala noastră, sau măcar de titlul
provizoriu al ei. Pantalonii scurţi sunt
de rigoare cum dă un pic soarele. Şi
alte accesorii ale modei infantile au
trecut, senin, la adulţi, că doar sunt
şi ei oameni. Adică… copii. O uzurpare
a drepturilor vârstei cum nu s-a
mai văzut. Aştept cu sufletul la
gură (vorba vine!) momentul când or
să apară bărbaţi şi femei în toată firea
(sic!) înveşmântaţi cu veselul şpilhozen.
Confuzia dintre sexe e şi ea un
semn, exterior, al infantilitei. Aici
mă refer la aparenţe. Că dedesubt…
cine ştie peste ce dai, vorba lui Arghezi,
citez din memorie şi nu dintr-una
prea funcţională, „că pe sub poale
avea de toate, ca omul, şi două pistoale”.
Codiţele bărbaţilor, tineri sau bătrâni,
tunsoarea masculină, eventual zero,
la femei şi câte altele dau seamă şi
acestea de o dezinvoltură specifică
vârstelor aşa zis fragede. (Câte cărnuri
aţoase n-ar vrea să mai fie fragede?!)
Asistăm ba la o întoarcere la romantism,
cu pletele revărsate pe umerii bărbaţilor,
ba, mai des, la te miri ce viitor cu
cranii rase dând impresia unora de
tablă. La urma urmelor fiecare are
dreptul să poarte ce vrea şi să se
poarte cum vrea, dar nu e interzis să
tragem anumite concluzii, fie şi cu
riscul de a greşi, din ceea ce vedem.
Dar creatorii de mâzgăleli, pardon,
grafitti, pe pereţii caselor, ori ai
metrourilor? Ãştia nu au dat, înainte
de vreme, în mintea copiilor? Vai, vai,
ce retrograd! se va exclama. Păi, da,
că eu mai am mâzgălituri din astea
de pe vremea când eram copil. Şi
nu mă numea nimeni creator. Deşi,
da, în ultimă analiză era şi asta o
încercare de creaţie, dar aşa cum e
discursul aşa zisului orator surdo-mut
din Scaunele lui Ionesco – la sfârşit,
când îşi expune în faţa nimănui gândurile
gângave – o expunere raţională…
În fond, şi aceste grafitti-uri nu
sunt decât una dintre expresiile cele
mai blânde ale violenţei, poate semnul
cel mai clar al infantilitei: copilul
se manifestă violent când vrea
ceva sau când, dimpotrivă, refuză
ceva. Ţipă, dă din picioare, nu se
constrânge la o reacţie acceptabilă
din punctul de vedere al celorlalţi.
Ţipetele de bucurie de pe străzi, de
data asta ale unor adulţi, trimit cam
tot într-acolo. Copilul mâzgăleşte tot
ce-i iese în cale, nu suportă să
vadă spaţii albe, curate, totul trebuie
maculat… Iar undeva, în centrul
Bucureştiului, cineva se roagă de
creatorii de grafitti (sic!) să ocolească
pereţii casei sale.
Dar peste toate astea, un
megasimptom (mega fiind alt cuvânt
magic pentru oamenii de azi, alături
de suuuper ş.a.), cuprinzător într-un
fel şi al celorlalte enumerate mai sus,
ar fi indiferenţa la ceilalţi, la existenţa
altora, la dreptul lor de a circula liber
pe străzi şi prin tramvaie, autobuze,
troleibuze, fără a fi violentaţi sonor
sau, vai, şi fizic, în virtutea dreptului
lor, al infantililor, de a se manifesta.
Este şi ăsta un comportament ciupit
de pe la copii care, se ştie, nu cuprind
încă lumea global, limitându-se la
fiinţa lor şi la cel mult doi-trei adulţi
din jur. O să spuneţi că nu e o
copie a comportamentului copilăresc,
ci, pur şi simplu, proastă creştere.
Puteţi să-i ziceţi şi-aşa, dar tot un fel
de reproducere a comportamentului
vârstelor dinainte de educaţie rămâne.
În arte sau în cercetarea (pretins)
ştiinţifică indiferenţa la alţii se manifestă
prin copierea fără ruşine a oricărei
idei sau expresii convenabile scopurilor
insului respectiv, fără a cita şi fără,
uneori, a se sinchisi de unde provine
şi cui îi aparţine. Lipsa de înţelegere
pentru proprietatea intelectuală este
un alt simptom al infantilitei. De fapt
lipsa de înţelegere pentru orice
proprietate în ultimă analiză, vezi
corupţia, furtul la cel mai înalt
nivel şi toate celelalte motivări ale
atâtor dosare penale împotriva unor
inşi cocoţaţi în înalte funcţii în stat.
Asta din urmă derivată, cine ştie,
poate chiar din regimul anterior,
colectivist.
Copilul crede că lumea începe cu
el. Câţi dintre tinerii de azi ştiu că
nu e aşa? Şi mai ales acceptă?
În acelaşi timp, copilul, modelul
secret al generaţiilor de azi, nu se
preocupă decât de clipa pe care o
trăieşte, el nu are istorie, nu are
trecut, nu are viitor, din punctul lui
de vedere numai clipa contează.
Păi ăsta e şi principiul după care se
trăieşte azi. De către adulţi.
Să ne amintim că regimul comunist
a lucrat din greu pentru a obţine un
om nou, adică unul care să lase gânditul
şi decizia în seama partidului unic,
să-i lase tot ăluia şi responsabilităţile,
el având numai obligaţii, ceea ce
nu e deloc egal cu responsabilitatea.
Punându-l pe cetăţean (?) să dondănească,
vorba lui Creangă, lozincile stupide,
ba chiar toxice, ale partidului, acesta
realiza visul de aur al omenirii: să
obţină un om care acceptă ce i se dă,
nu protestează şi nu se opune, pentru
că: cei de sus ştiu ei ce fac şi o fac
spre binele său. Fără televiziuni şi
fără telefoane mobile şi fără facebook
sau twitter, regimul comunist realiza
ceea ce şi astea fac, dar cu câtă risipă
de imaginaţie! Şi lumea lagărului
comunist (curat lagăr, coane Fănică,
ar spune un Pristanda actual) ameninţa
să devină una fără întoarcere, aşa
cum pare a fi aceea din teribilul regim
nord-coreean, unde o expresie a feţei
care nu-i convine şefului poate
duce chiar un demnitar (?) în faţa
plutonului de execuţie.
O clipă, am crezut că, totuşi, există
întoarcere. Clipa a durat până când
ne-am încastrat serios în lumea liberă,
beneficiind de descoperirile tehnicii
de vârf, internet, facebook etc. Sigur,
copilul care se obţine prin noua
inginerie socială nu este identic cu
acela pe care-l obţine dictatura din
Coreea de Nord, după cum se ştie,
modelul nemărturisit decât câtorva
apropiaţi, printre care, la vremea lui,
Ion Iliescu, al dictatorului nostru.
Acolo e un copil trist şi flămând, aici
unul vesel şi ghiftuit. Este, în limbajul
epocii şi al tehnicii ei, un model soft.
De acest soft ne izbim toată ziua
pe străzi, în săli de cinema, ba
chiar şi pe la judecătorii şi tribunale.
Şi nu odată ciocnirea este destul
de hard.