Constantin Noica identifica, acum mai bine de trei decenii, o serie de maladii ale spiritului contemporan, şase, din care voi cita numai trei, catholita, todetita şi horetita. Poate şi alţii au mai oferit asemenea liste. Fireşte, nu pot să ignor lista lui Konrad Lorenz, cu ale sale opt păcate ale lumii moderne: „suprapopularea, distrugerea mediului natural, competiţia umană acerbă, atrofierea simţurilor, degradarea genetică, ruptura de tradiţie, receptivitatea la îndoctrinare şi cursa înarmărilor”, care au, şi ele, urmări asupra spiritului.

Aş identifica o boală mai nouă a lumii noastre postmoderne, infantilita: sufixul –ita e alipit în înţelesul său medical, de inflamare a unui organ, mă rog, în cazul nostru al unei vârste. Cu alte cuvinte, o inflamare a vârstei copilăriei, dincolo de limitele ei general definite. Îndrăznesc să numesc aşa una dintre bolile cele mai acute ale prezentului, specifică nu numai Estului, unde a pătruns temeinic odată cu libertatea, ci venind din Vestul deloc sălbatic şi mai demult liber. O manifestare a ei ar fi copilărirea. Şi nu e vorba de copilărirea din cochetărie, identificabilă la multe femei tinere, ba persistând la vârste la care nu se mai (prea) justifică. Ci despre o copilărire a tuturor, în masă, cu căţel, cu purcel, cum se spune. Ceea ce nu exclude anume excepţii care, de data asta, nu întăresc deloc regula, aşa cum se susţine despre orice alte excepţii de la orice altă regulă.

Simptomele bolii de mai sus, cronicizată în ultimii ani şi ameninţând să nu se mai remită, sunt destul de multe pentru a nu ne scăpa unele dintre ele. Cum nu sunt medic, voi amesteca, poate, simptomele cu manifestările bolii. Ordinea nu va fi neapărat aceea a importanţei, ci mai degrabă aceea a apariţiei lor în jurul nostru.

Primul simptom de o evidenţă incontestabilă mi se pare a fi mania distracţiei, civilizaţia – ca să zic aşa – a divertismentului cu orice preţ şi în orice moment şi împrejurare. Distracţia şi joaca, jocurile care iau locul vieţii. Tonul l-au dat televiziunile ahtiate după rating, adică după bani. Cuvântul distracţie apare în ultimii ani într-o proporţie mult peste oricare altul, altădată considerat fundamental bunei funcţionări a unei societăţi, indiferent care şi de unde. El, acest cuvânt magic (un altul aruncat când se potriveşte şi când nu) apare nu doar, aşa cum ar fi de aşteptat, în perioadele vacanţelor, fie şi ale celor mini (care, şi ele, au invadat scena publică: una-două apare o minivacanţă, ba de Crăciun, ba de Paşte, ba cu orice alt prilej…), dimpotrivă, distracţia este perpetuu proclamată, ca un fel de salvare a lumii. Şi poate că şi este o salvare, dar de la gânduri, nu numai negre, ci de la oricare gânduri, ca nu cumva… De la televiziuni, mania asta a trecut şi s-a dezvoltat monstruos prin apariţia gadgeturilor, a telefoanelor mobile, care, din mijloace de comunicare au devenit mai mult jucării, aşa cum tot în joacă sunt luate şi multe alte lucruri, iniţial menite să fie serioase. Şi aşa se face că toţi stau cufundaţi în telefoanele mobile, umblă ca teleghidaţi sau năuci, iar dacă tragi cu ochiul, observi că acolo nu e decât un joc. Or, nişte oameni care se storc de energie ca să descopere te miri ce pokemon nu mai pot să fie periculoşi pentru cei care se tem de reacţia publică la ceea ce fac. Tot pentru joacă sunt utilizate de multă lume şi computerele, concepute iniţial pentru scopuri mai serioase şi deturnate rapid. Dar asta înseamnă că, undeva, a fost gândit un proiect diabolic, menit să scape (sic! ) oamenii, pe cei mulţi, de gândire, prin urmare de evaluare a prestaţiei celor puţini, aleşi sau numiţi să le administreze statul! Nu îndrăznesc să merg până acolo cu supoziţia, dar aşa pare. E drept, însă, că nu toate aparenţele duc imediat şi la cauzele reale ale unor fenomene.

Dacă distracţia este umbrela sub care are loc, într-o veselie, cum se spune, copilărirea în virtutea unei boli nediagnosticate încă, pe care am numit-o provizoriu infantilita, ea are un cortegiu de semne. Mai întâi ne-am distrat cu apariţia adulţilor pe trotinete. Altădată am fi râs sincer de aşa ceva, azi trotinetele pentru adulţi ni se par cele mai fireşti lucruri din lume. Şi poate că şi sunt. Când mai văd câte un copil pe trotinetă, acum, îmi cam vine să râd de el, ca pe vremuri când părinţi stupizi îşi îmbrăcau băieţeii de trei ani în costume bărbăteşti, cu papion, sau fetiţele în rochii decoltate, deşi încă nu aveau ce să arate. Sigur, se poate obiecta că astea, trotinetele, au şi o utilitate imediată, te duc la slujbă ori în altă parte ceva mai repede fără să te scoată pe carosabil unde pândesc atâtea pericole (dacă eşti pe bicicletă, motocicletă sau în automobil). Se va putea contra-argumenta şi la simptomul de mai sus, cu jocurile şi joaca perpetuă, că în fond te menţine tânăr şi te scoate din prizele de tensiune prea înaltă, scornite de epoca noastră. Şi poate că aşa şi este. Dar trebuie, totuşi, să ne dea de gândit această eternă scoatere din priză. Chiar în nici o priză să nu mai fim?

Nici moda nu se lasă mai prejos, cum ar spune vreun gazetar. Mai ales la bărbaţi, că la femei(le tinere) sunt alte exigenţe, de pildă aceea de a părea cu orice preţ sexi, ceea ce se depărtează în oarecare măsură de boala noastră, sau măcar de titlul provizoriu al ei. Pantalonii scurţi sunt de rigoare cum dă un pic soarele. Şi alte accesorii ale modei infantile au trecut, senin, la adulţi, că doar sunt şi ei oameni. Adică… copii. O uzurpare a drepturilor vârstei cum nu s-a mai văzut. Aştept cu sufletul la gură (vorba vine!) momentul când or să apară bărbaţi şi femei în toată firea (sic!) înveşmântaţi cu veselul şpilhozen.

Confuzia dintre sexe e şi ea un semn, exterior, al infantilitei. Aici mă refer la aparenţe. Că dedesubt… cine ştie peste ce dai, vorba lui Arghezi, citez din memorie şi nu dintr-una prea funcţională, „că pe sub poale avea de toate, ca omul, şi două pistoale”. Codiţele bărbaţilor, tineri sau bătrâni, tunsoarea masculină, eventual zero, la femei şi câte altele dau seamă şi acestea de o dezinvoltură specifică vârstelor aşa zis fragede. (Câte cărnuri aţoase n-ar vrea să mai fie fragede?!) Asistăm ba la o întoarcere la romantism, cu pletele revărsate pe umerii bărbaţilor, ba, mai des, la te miri ce viitor cu cranii rase dând impresia unora de tablă. La urma urmelor fiecare are dreptul să poarte ce vrea şi să se poarte cum vrea, dar nu e interzis să tragem anumite concluzii, fie şi cu riscul de a greşi, din ceea ce vedem.

Dar creatorii de mâzgăleli, pardon, grafitti, pe pereţii caselor, ori ai metrourilor? Ãştia nu au dat, înainte de vreme, în mintea copiilor? Vai, vai, ce retrograd! se va exclama. Păi, da, că eu mai am mâzgălituri din astea de pe vremea când eram copil. Şi nu mă numea nimeni creator. Deşi, da, în ultimă analiză era şi asta o încercare de creaţie, dar aşa cum e discursul aşa zisului orator surdo-mut din Scaunele lui Ionesco – la sfârşit, când îşi expune în faţa nimănui gândurile gângave – o expunere raţională…

În fond, şi aceste grafitti-uri nu sunt decât una dintre expresiile cele mai blânde ale violenţei, poate semnul cel mai clar al infantilitei: copilul se manifestă violent când vrea ceva sau când, dimpotrivă, refuză ceva. Ţipă, dă din picioare, nu se constrânge la o reacţie acceptabilă din punctul de vedere al celorlalţi. Ţipetele de bucurie de pe străzi, de data asta ale unor adulţi, trimit cam tot într-acolo. Copilul mâzgăleşte tot ce-i iese în cale, nu suportă să vadă spaţii albe, curate, totul trebuie maculat… Iar undeva, în centrul Bucureştiului, cineva se roagă de creatorii de grafitti (sic!) să ocolească pereţii casei sale.

Dar peste toate astea, un megasimptom (mega fiind alt cuvânt magic pentru oamenii de azi, alături de suuuper ş.a.), cuprinzător într-un fel şi al celorlalte enumerate mai sus, ar fi indiferenţa la ceilalţi, la existenţa altora, la dreptul lor de a circula liber pe străzi şi prin tramvaie, autobuze, troleibuze, fără a fi violentaţi sonor sau, vai, şi fizic, în virtutea dreptului lor, al infantililor, de a se manifesta. Este şi ăsta un comportament ciupit de pe la copii care, se ştie, nu cuprind încă lumea global, limitându-se la fiinţa lor şi la cel mult doi-trei adulţi din jur. O să spuneţi că nu e o copie a comportamentului copilăresc, ci, pur şi simplu, proastă creştere. Puteţi să-i ziceţi şi-aşa, dar tot un fel de reproducere a comportamentului vârstelor dinainte de educaţie rămâne.

În arte sau în cercetarea (pretins) ştiinţifică indiferenţa la alţii se manifestă prin copierea fără ruşine a oricărei idei sau expresii convenabile scopurilor insului respectiv, fără a cita şi fără, uneori, a se sinchisi de unde provine şi cui îi aparţine. Lipsa de înţelegere pentru proprietatea intelectuală este un alt simptom al infantilitei. De fapt lipsa de înţelegere pentru orice proprietate în ultimă analiză, vezi corupţia, furtul la cel mai înalt nivel şi toate celelalte motivări ale atâtor dosare penale împotriva unor inşi cocoţaţi în înalte funcţii în stat. Asta din urmă derivată, cine ştie, poate chiar din regimul anterior, colectivist.

Copilul crede că lumea începe cu el. Câţi dintre tinerii de azi ştiu că nu e aşa? Şi mai ales acceptă?

În acelaşi timp, copilul, modelul secret al generaţiilor de azi, nu se preocupă decât de clipa pe care o trăieşte, el nu are istorie, nu are trecut, nu are viitor, din punctul lui de vedere numai clipa contează. Păi ăsta e şi principiul după care se trăieşte azi. De către adulţi.

Să ne amintim că regimul comunist a lucrat din greu pentru a obţine un om nou, adică unul care să lase gânditul şi decizia în seama partidului unic, să-i lase tot ăluia şi responsabilităţile, el având numai obligaţii, ceea ce nu e deloc egal cu responsabilitatea. Punându-l pe cetăţean (?) să dondănească, vorba lui Creangă, lozincile stupide, ba chiar toxice, ale partidului, acesta realiza visul de aur al omenirii: să obţină un om care acceptă ce i se dă, nu protestează şi nu se opune, pentru că: cei de sus ştiu ei ce fac şi o fac spre binele său. Fără televiziuni şi fără telefoane mobile şi fără facebook sau twitter, regimul comunist realiza ceea ce şi astea fac, dar cu câtă risipă de imaginaţie! Şi lumea lagărului comunist (curat lagăr, coane Fănică, ar spune un Pristanda actual) ameninţa să devină una fără întoarcere, aşa cum pare a fi aceea din teribilul regim nord-coreean, unde o expresie a feţei care nu-i convine şefului poate duce chiar un demnitar (?) în faţa plutonului de execuţie.

O clipă, am crezut că, totuşi, există întoarcere. Clipa a durat până când ne-am încastrat serios în lumea liberă, beneficiind de descoperirile tehnicii de vârf, internet, facebook etc. Sigur, copilul care se obţine prin noua inginerie socială nu este identic cu acela pe care-l obţine dictatura din Coreea de Nord, după cum se ştie, modelul nemărturisit decât câtorva apropiaţi, printre care, la vremea lui, Ion Iliescu, al dictatorului nostru. Acolo e un copil trist şi flămând, aici unul vesel şi ghiftuit. Este, în limbajul epocii şi al tehnicii ei, un model soft. De acest soft ne izbim toată ziua pe străzi, în săli de cinema, ba chiar şi pe la judecătorii şi tribunale. Şi nu odată ciocnirea este destul de hard.