Există cărţi consacrate cîte unui scriitor care, propunîndu-şi a-l impune atenţiei şi unei cote de preţuire, păcătuiesc fie printr-un elogiu monoton care se nimereşte să fie şi disproporţionat cu însemnătatea reală a celui în cauză, fie prin retuşuri şi omisiuni interesate ori aşa-zicînd pioase. Să recunoaştem că, sub dictatul cenzurii, cea de-a doua modalitate se datora şi intervenţiei acesteia ori măcar unei autocenzuri preventive pe care, în diverse grade, o practica exegetul (exemplu, eseul Spre alt Istrati, al lui Mircea Iorgulescu, publicat în sumbrul an 1986). în excelenta-i cercetare închinată lui Ion D. Sîrbu, Antonio Patraş e departe de-a ocoli cu pudibonderie, aşa cum se mai întîmplă şi în prezent, chestiunile delicate ale subiectului, ci, dimpotrivă, le aduce la suprafaţă, cu un aer constant de naturaleţe. Fără o intonaţie polemică pronunţată, criticul le tratează cu o apreciabilă probitate, sine ira et studio. Drept care le punctăm şi noi, cu precizarea preliminară că, în cvasitotalitate, sîntem de acord cu propoziţiile d-sale. Intelectual de obîrşie minerească, I. D. Sîrbu s-a văzut atras în tinereţe de marxism, împrejurare ce n-a impietat asupra încadrării sale în Cercul literar de la Sibiu, permisiv în spiritul unei democraţii culturale observate de membrii săi. într-o societate "deschisă", opţiunea tînărului Sîrbu nu putea părea decît normală. în schimb, "societatea românească, devenind (...), după război, socialistă şi cît se poate de "închisă", îl va "răsplăti" pe scriitor cu ani grei de puşcărie şi domiciliu forţat". Deşi a îmbrăţişat la început utopia marxistă (ori poate tocmai de aceea!), I. D. Sîrbu va deveni un acerb critic al ei, aidoma unor Arthur Koestler, Leszek Kolakowski, Alexandr Soljeniţîn, cînd va constata oripilanta-i degradare în forma practicilor staliniste. în ultimele decenii de viaţă, Sîrbu s-a manifestat ca un adversar virulent, plin de vervă sarcastică, al "epocii de aur", stigmatizate de cultul delirant al cîrmaciului, neezitînd a scrie astfel: "Sfîrşitul de lume se confundă cu viitorul de aur, în faţa vechiului apocalips puteam să mă îngrozesc, în faţa noului apocalips nu am dreptul decît la aplauze şi entuziasm neobosit". Sau: "La noi, ştim de mult că le roi ne se meurt pas şi că Godot nu numai că a sosit, dar nici nu are de gînd să mai plece. Iar Ubu al XIV-lea îşi construieşte Versailles-ul său". Sau: "Trăim într-o epocă de uriaşă, fantastică explozie, expansiune şi înstăpînire a prostiei, ca valoare. Prostia inteligentă, ştiinţifică, descurcăreaţă, şmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină: prostia ca fundament, ca acoperiş, ca stil şi ca Weltanschauung...".
Umoarea intrinsecă a acelei epoci pentru care prostia avea semnificaţia unei abrutizări induse de tiranie, dar şi cea a unui simulacru, ca mijloc de apărare împotriva apăsării enorme exercitate de aceasta, a fost frica. în fruntea obştii se instituie un Celălalt, fascinat de puterea totală, aspirînd a se înfăţişa oamenilor nu doar ca legiuitor sau garant al ordinii, ci şi ca destin. Autoritatea totalitară se bizuie pe frica de acest stăpîn autoproclamat, cu intenţie provocată supuşilor şi întreţinută ca un principiu sacrosanct al statului. Deşi nu e o divinitate, ci un om aidoma nouă, acest Celălalt scelerat posedă atributele unui Dumnezeu uzurpat. Terorii absolute îi corespunde frica absolută. Ea cauzează pervertirea caracterelor, naşte suspiciunea, duplicitatea, laşitatea ce se află la originea unui şir nesfîrşit de infamii: "Frica, subliniază Antonio Patraş, apare ca o ultima ratio a întîmplărilor, este un fel de gaură neagră care absoarbe toate energiile pozitive ale oamenilor, ale lumii întregi". Din acest unghi de vedere, romanul Adio, Europa! al lui I. D. Sîrbu se apropie de Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, adăugînd la descrierea Gulagului autohton o perspectivă speculativă şi ironică, precum o examinare din interior a ororii politice şi o condamnare a ei în stilistică pamfletară.
Care este antidotul cel mai eficace al acestei spaime generalizate, dezumanizante? Nu poate fi decît luciditatea, care, fixînd fenomenele în parametrii lor reali, asigură funcţionarea unei conştiinţe veghetoare ca premisă a salvării: "Luciditatea, scria Sîrbu, fiind în acelaşi timp o stare, o valoare şi o esenţă, e superioară cunoaşterii (care duce la hiperspecializare, sau la sisteme dogmatice), superioară chiar şi intuiţiei metafizice: luciditatea ar fi starea de veghe a sclavului într-o lume în care libertatea şi egalitatea erau simple sloganuri". De unde rezultă că, în principal, asupriţii trebuie să lupte cu condiţia lor morală mizeră, cu reflexele servituţii, cu indiferenţa, cu torpoarea care, necombătute, se perpetuează indefinit. Nu un singur tiran se cuvine nimicit, căci îi va succeda un altul, ci se impune distrugerea mecanismelor care fac cu putinţă menţinerea tiranilor la putere. Primenirea mentalităţilor constituie cheia succesului. Formula lucidităţii cu aplicaţie literară, aptă de un impact maxim, este romanul politic. în măsură a surprinde absurdul unei lumi detracate, a dezvălui minciuna ei organizată şi astfel a o submina, un asemenea tip de creaţie a cunoscut împliniri faimoase sub condeiul unor prozatori precum Mihail Bulgakov, Boris Pasternak, Alexandr Soljeniţîn, Milan Kundera. în literatura română, creatorul veritabilului roman politic este, neîndoios, Ion D. Sîrbu. Menţionat în antumitate graţie unui volum de nuvele, publicat tîrziu (Şoarecele B. şi alte povestiri), precum şi printr-o activitate de dramaturg, persistentă, deşi lipsită de un deosebit relief, Sîrbu s-a afirmat la un mod decisiv abia postum, prin romanele Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala, prin Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ca şi printr-o copioasă corespondenţă. Prin mijlocirea primelor două titluri, să admitem că romanul "obsedantului deceniu", o reţetă acceptată de regim deoarece nu trecea dincolo de unele aluzii critice, de aşa-numitele, tandru, "şopîrle", acceptînd teza mincinoasă că odată cu Ceauşescu s-ar fi inaugurat o perioadă a "comunismului de omenie" şi că, automat, toate ticăloşiile totalitarismului roşu din România ar cădea numai în seama etapei Dej, a fost categoric devansat. Totodată, conceptul "literaturii de sertar", privit oblic ori de-a dreptul contestat de unii comentatori, căpăta astfel o eclatantă confirmare. (Va urma)