Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Inelele şi cadourile vieţii de Ioana Pârvulescu


La copaci e mai clar, mi-a scris la aniversare un prieten din Germania, mare iubitor de excursii, îşi adaugă cîte un inel la fiecare an, iar trupul lor se împlineşte şi devine mai puternic cu fiecare inel. În plus, dacă le analizezi cercurile, ai imaginea anilor buni şi răi, a accidentelor prin care au trecut şi care lasă urme vizibile pe inel, ai amprenta întregii lor vieţi...

La oameni, fără îndoială, e mai confuz şi mai complicat atît cu numărarea anilor, cît şi cu privirea în urmă şi trecerea cu bine de ziua aniversară, indiferent de vîrstă şi de secol. Urmele răului trăit sînt mai insidioase şi se transmit generaţiei următoare, iar cercurile vieţii te înlănţuie şi te împovărează. Literatura documentară stă mărturie. La 17 ani, Titu Maiorescu notează în jurnal: “Azi sînt de 17 ani; trist! Ziua asta nu e observată de nimeni...” Aproape un secol mai tîrziu, Mihail Sebastian îşi primeşte aniversarea a 29 de ani “nici bucuros, nici trist”, conştient că mai are cîteva lucruri de făcut pentru care, afirmă fără entuziasm, “sînt obligat să trăiesc”. La 32 de ani lucrurile arată chiar mai rău şi Sebastian notează, de ziua lui: “Mă simt bătrîn, urît, uzat. Nu-mi face nici o plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc să nu mă gîndesc la viaţa mea – nici la cea care a trecut, nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit”. Încă elevă, contemporana lui Sebastian, cioraniana Jeni Acterian, scrie: “În trei zile 18 ani. Nu aştept nimic de la anul care vine. Cel de-al 18-lea an al meu va trece ca şi al 17-lea, lăsînd amintirea cîtorva cărţi citite şi imaginea cîtorva zile limpezi şi vesele, între altele, numeroase şi teribil de întunecate”. Pe la 40-50 de ani, luaţi de şuvoiul vieţii, cei mai mulţi scriitori nici nu-şi mai notează în jurnal ziua de naştere, iar dacă o fac totuşi, nu mai strică nici un comentariu pe marginea ei. Iar la 75 de ani, în primăvara lui 1954, Gala Galaction îi întîmpină pe tinerii studenţi de la Litere care veniseră să-l felicite (între care şi Gabriel Dimisianu!) cu o poveste scoasă dintr-un roman al modelului său literar, Emile Zola. E vorba de un grup de juni pictori care, tot aşa, se duc neinvitaţi la un bătrîn artist din Montmartre, să-i facă o surpriză la ziua de naştere. De fapt nici nu se ştia bine dacă maestrul mai trăieşte. Îl găsesc totuşi, într-o curte “ca de ţară”, îmbrăcat prost, aproape în zdrenţe, şi hrănindu-şi găinile. De altfel, în timp ce intră tinerii, singura grijă a sărbătoritului este să nu-i fugă păsările pe uşa deschisă. Discipolii îi spun pictorului că au venit să-l sărbătorească de ziua lui. Replica maestrului este următoarea: “Je ne me souviens plus! C’est si loin! C’est du passé”. Apoi, fără ceremonie, îi pofteşte pe toţi să plece şi închide cu mare grijă uşa după ei, ca să nu scape vreo găină. “Dragii mei”, conchide Galaction pentru studenţii care sosiseră să-l omagieze în epoca cea mai tristă pentru scriitori, “cam asta e situaţia mea în faţa voastră ş…ţ minus prezenţa găinilor...” Parabola este cadoul subversiv pe care omagiatul îl dă, în replică, vizitatorilor.

Se spune că originea cadoului aniversar este în povestea celor trei magi, Melchior, Gaspard şi Balthazar, care, venind la Isus, îi aduc daruri, aur, smirnă şi tămîie, obiecte cu valoare simbolică sacră. Astăzi cadoul aniversar a devenit o pură convenţie profană, oscilează între tradiţie şi obligaţie, între înspăimîntătoarele petreceri-surpriză făcute cadou sărbătoriţilor din alte părţi ale lumii şi petrecerile bahice fără surpriză, de prin părţile noastre. Arta cadourilor, menită să îndulcească sentimentul trecerii rapide a anilor, neplăcut pentru oricine a ieşit din copilărie, este una dintre cele mai complicate. Valoarea afectivă e, de aceea, importantă, altfel cadoul se transformă în obligaţie, în plocon, în “mică atenţie” sau chiar pomană. Experienţa literară spune că bărbaţii sînt, în genere, catastrofali la capitolul cadouri. În proza La aniversară de Eminescu, o fată de 14 ani şi un băiat de 18 se confruntă cu problema darului şi a semnificaţiei acestuia. Băiatul aşteaptă cadouri de Sf. Ermil, (13 ianuarie), ziua lui. Cum nu cred că Eminescu confunda aniversarea cu onomastica, se subînţelege că, probabil, după obiceiul timpului, onomastica şi aniversarea coincideau, pentru că părinţii îşi botezau copiii după sfîntul din ziua în care veniseră pe lume. Ermil primeşte un ceasornic de la tatăl său, o besectea (cutiuţă) de toaletă de la mamă şi o pereche de papuci de la sora lui. Cadoul pe care îl aşteaptă însă cel mai mult vine cel mai tîrziu, cînd nici nu mai spera să-l primească. Elis, iubita lui vară, îi dăruieşte şi ea o cutiuţă. Spre mirarea lui, în ea se află cadourile lui ratate şi convenţionale din ultimii doi ani: păpuşile. Cîtă bucurie i-au făcut fetei jucăriile (la 14 ani unele se măritau deja) se vede din comentariile ei scrise: “Pe fruntea celei de întîi era: «Bertrand e un magar»”, iar pe fruntea celei de-a doua, de la 13 ani: “Gaius nu-şi are minţile toate”, numele fiind schimbat o dată cu rolul pe care “bărbatul” îl juca în cuplu, în anul respectiv. Cadoul propriu-zis al fetei este însă dintre cele cu maximă valoare afectivă “o mică carte de notiţe... impresii din romane, din poezii, scrise în fiecare zi” – adică un jurnal.

E drept că literatura consemnează şi situaţia inversă, în care ea ratează cadoul făcut unui băiat “de patrusprezece pe cincisprezece ani”. În proza lejer autobiografică a lui Kogălniceanu Iluzii pierdute...Un întîi amor, tînărul elev premiant speră să primească în prima zi a anului, de la aleasa lui, Niceta, “un buchet făcut după limba florilor”, limbă perfect ştiută în epocă, ori “vrun suvenir” cusut de mîna ei, ori, poate, un medalion “cu o viţă din părul ei”. În loc de gingaşa bucurie sperată primeşte, şi încă printr-un mesager sinistru, “o zaharica înfăţoşînd o inimă, învălită în gaz şi străpunsă cu două bolduri mari în loc de săgeţi” şi îşi pierde iluziile o dată cu dragostea şi iubita. Catastrofa se întîmpla la 1833, dar tot secolul al XIX-lea pune mare preţ pe respectarea convenţiei cadourilor, cu reguli destul de stricte, cu funcţii diferite, de la cele amoroase la cele sociale. Tot pe 1 ianuarie, la 1872, C.A. Rosetti (pe nedrept ţintă a ironiei tuturor junimiştilor) îi scrie soţiei lui ce cadouri le-a făcut copiilor. Pentru “la petite Costinesco” are un cadou uimitor de avansat tehnic: “une petite voiture avec une poupée qui lève les pieds et la tête, et crie lorsqu’on traîne la voiture”. Cadoul este adecvat, dovadă reacţia copilului: “Il fallait voir son étonnement, et puis sa joie, et ses cris imitant ceux de la poupée, et elle parcourt en ce moment les deux chambres criant avec sa poupée”. La Crăciunul lui 1876, Rosetti, care îşi supărase o veche prietenă, pe doamna Caligari, născută Mavrocordat, găseşte prilejul să-şi repare greşeala. Se duce la Capşa şi cumpără “une galantine de perdreau”, piftie de potîrniche, de 14 franci şi nişte “marrons glacés” , castane glasate, de 6 franci şi trimite totul prin curier acasă la persoana cu pricina, împreună cu cartea lui de vizită. Abia a doua zi, spune regula, poate trece şi el pe acolo “pour obtenir le pardon”. Cadourile aniversare ale epocii le putem găsi în jurnalul lui Maiorescu: trusa de scris, pe atunci cu călimară şi obiecte de birou, sfeşnicul de bronz, obiectele exotice (punguliţa chinezească sau farfuria japoneză cloisonnée, pictată, de atîrnat pe perete, ceasul de buzunar etc.). În exact acelaşi an, 1876, cînd Rosetti cumpără piftie şi castane comestibile de la Capşa, Maiorescu ascultă de ziua lui, 15 februarie, la 8 dimineaţa, muzică de lăutari comandată de familia Kremnitz (Wilhelm şi Mite), cadou desuet, de dinainte de revoluţie, dar încă posibil. Ce nu ştie nimeni este că noul an început pe muzică acompaniază un dezastru sufletesc, iar Maiorescu notează în jurnal, o dată cu evenimentul aniversar şi gîndurile lui: e atît de iritat încît are dureri de inimă, e supraîncordat din motive politice, ar vrea să trăiască despărţit de nevastă, în alt oraş (divorţul se va concretiza după 11 ani), sau să se refugieze în America, sau să-şi ia viaţa. Cadourile destinului nu sînt neapărat în armonie cu darurile aniversare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara