Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Inefabilul alfabet al delicateţii de Tudorel Urian


Un mit al vieţii literare spune că, pentru a se menţine în formă, un scriitor trebuie să scrie zilnic cel puţin cîteva pagini (ca variantă, să petreacă în faţa paginii albe un număr variabil de ore), indiferent de inspiraţia pe care o are sau de (in)dispoziţia sa. Pentru acest tip de exerciţii, unii scriitori ţin jurnale, alţii lucrează la cărţile aflate în diverse faze de elaborare. Iconoclastul poet Emil Brumaru a găsit o formulă originală pentru efectuarea acestui "antrenament" cotidian. Şi-a promis ca, vreme de 1000 de zile să-i scrie zilnic cîte o scrisoare criticului literar Lucian Raicu. Se pare că la scrisoarea cu numărul 65 a renunţat. Dar aceste epistole, redactate între 28 iunie şi 22 septembrie 1980, reproduse iniţial în rubrica "Cerşetorul de cafea", din pagina a şaptea a "României literare", şi acum în volum, sînt mici bijuterii de sensibilitate umană şi expresivitate artistică, mostre de luat obligatoriu în considerare la creionarea profilului scriitoricesc al lui Emil Brumaru.

Delicate şi parşive, sublime chiar şi în neruşinare, erudite şi pline de miez, scrisorile lui Emil Brumaru către Lucian Raicu demonstrează, dacă mai era nevoie, că în literatură nu există cuvinte tabu şi teme prohibite, că trivialitatea este dată de context, nu de un cuvînt sau altul şi că un mare artist poate da proba inefabilei sale delicateţi chiar şi atunci cînd utilizează direct, fără complexe, termeni pe care alţii îi sugerează prin puncte de suspensie. În succesiunea lor cotidiană însemnările aduc mai degrabă a jurnal decît a corespondenţă. Ele surprind perfect starea de spirit şi principala preocupare a autorului în ziua respectivă. Unele notaţii au rolul unor fişe de lectură (de departe favoriţii lui Emil Brumaru sînt Dostoievski, Gogol, Cehov, dar şi Flaubert sau Sorin Titel), altele pun în discuţie principii estetice sau indică întîmplări cotidiene (atmosfera de la vila scriitorilor de la Neptun, relaţiile cu scriitorii), plictiseli domestice şi, inevitabil, amintiri dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Poezia nu poate lipsi din această fiestă epistolară, ca în acest sublim tablou înmiresmat al Iaşiului din care nu lipseşte savurosul grăunte de mucegai, marca inconfundabilă Emil Brumaru: "De cîteva zile Iaşul e năucit de tei. Un aer moale, dulce-amar, răbufnind fierbinte în jurul femeilor înhămate la propriul lor cur, îmi copleşeşte eminescian sufletul, mi-l face ca pe-o baltă lină-n unde leneşe, aproape uleioase de parfum" (p. 22). Pudibonderia epocii (ne aflăm, să nu uităm, în 1980) îi dă scriitorului dureri de cap şi el nu ezită să militeze în chip deschis pentru introducerea în literatură a celor cîteva cuvinte ştiute de toţi, dar absente din toate dicţionarele epocii. Scrie cu inocenţă Emil Brumaru: "Nu văd nimic Ťpericulosť, Ťjosnicť, Ťmurdarť etc. în a folosi cele cîteva cuvinte aşa-zise ruşinoase, ştiute şi răs-ştiute de toţi, strigate, şoptite şi scrise pe toate gardurile şi trotuarele de cînd e lumea lume. Mi se pare mult mai vulgar să spun c-am "regulat"-o pe Didina decît să recunosc verde c-am futut-o." (p. 65)

Dincolo de ceea ce s-ar putea interpreta drept o pledoarie pentru violenţa de limbaj, totul în scrisul lui Emil Brumaru indică o delicateţe sufletească la limita vulnerabilităţii. El are un cult al prieteniei şi al valorii autentice, iar cele cîteva rînduri în care îl caracterizează pe poetul Mircea Dinescu ar putea intra în cele mai selecte antologii critice: "...eu îl văd pe Dinescu ca pe o maşină de tocat carne! Îi bagi viaţa, trupul şi viscerele calde, mustind de sînge, în gura lacomă a maşinii, învîrţi tot tu (s.a.) şi pe partea cealaltă iese poezia. (...) Dinescu este, cred, poetul nu numai cel mai talentat, dar şi cel mai inteligent, vorbesc de acea inteligenţă artistică, deosebit de rară, imposibil de învăţat" (p. 156).

Poetul revoltat care militează neobosit pentru spunerea directă şi care, la capătul unei agitate demonstraţii, ajunge la concluzia că unui sublim sărut pe picior aplicat unei femei pierdute din Dostoievski i-ar fi fost de preferat, chiar şi stilistic, un mai direct pupat "în pizdă" (vezi p. 100), fie şi pentru simplul fapt că acela, mai mult decît piciorul, este la, o prostituată, locul ce trebuie absolvit de păcatele trecutului, uimeşte o dată în plus atunci cînd afirmă că dintre toate cuplurile de îndrăgostiţi celebri din istoria literaturii, cel care l-a urmărit toată viaţa nu a fost vreunul din cele clasice, Romeo şi Julieta ori Tristan şi Isolda, ci Tom şi Becky, din Aventurile lui Tom Sawyer ("Da, Tom Sawyer şi Becky Thatcher! Cel mai fermecător, mai auroral, mai pur şi mai sfîşietor-dulce cuplu, pentru mine din întreaga literatură!" - p. 177). Mereu imprevizibil, poetul transformat în infatigabil corespondent reuşeşte o performanţă paradoxală: aceea de a pleda simultan pentru dreptul cuvintelor considerate la vremea respectivă (pentru unii şi astăzi) însăşi expresia trivialităţii de a face parte din marea literatură, dar şi de a aduce un elogiu iubirii platonice. De altfel, în doar trei-patru scrisori, Emil Brumaru reuşeşte să creioneze unul dintre cele mai fascinante portrete feminine din literatura română de după cel de-al doilea război mondial. Celesta Tenzi, misterioasa absolventă a Facultăţii de Medicină din Cluj, repartizată într-un sat din Moldova în anii în care scriitorul însuşi se afla la începutul carierei de medic, cu frumuseţea retro "ca a actriţelor blonde din vechile filme americane" şi tinereţea ei răvăşitoare, irosite dramatic în colbul navetei dintre Fălticeni şi Probota, o iubire, niciodată mărturisită, necum împlinită, dar care răzbate pînă astăzi prin toate literele confesiunii. Privind-o pe Celesta Tenzi, cea din amintirea lui Emil Brumaru, este imposibil să nu te îndrăgosteşti de ea şi să nu te gîndeşti pentru o clipă la Sonetele pentru Hélčne ale lui Ronsard. Dacă, la vremea respectivă, autorul ar fi convertit aceste rînduri într-o proză, cu siguranţă, "desantiştii" lui Ovid S. Crohmălniceanu ar fi avut în el un foarte important precursor. Scriind despre Celesta Tenzi şi apariţiile ei în autobuzul Fălticeni-Probota, scriitorul face, poate fără să o ştie, literatura navetei avant la lettre: "Din sens contrar venea autobuzul Fălticeni-Probota. Era pe la cinci. Mergeam trist, sfîşiat de lumină. Mi-am ridicat capul şi am zărit-o pe Celesta Tenzi, la geamul autobuzului, privind în gol, disperat, cu faţa literalmente desfigurată de singurătate. Pentru o clipă m-a zărit şi ea şi, brusc, gura, ochii, obrazul s-au deschis într-un surîs nesfîrşit de cald, de bucuros. Am ridicat mîna a recunoaştere, a recunoştinţă. Asta a fost totul". (p. 197)

Corespondenţa dintre Emil Brumaru şi Lucian Raicu pare a fi una unidirecţionată. Nici un semn nu trădează eventualele răspunsuri ale corespondentului. Textele par a fi file rupte dintr-un jurnal pe care autorul le începe însă, invariabil, cu formula "Stimate domnule Lucian Raicu". Nu este foarte clar dacă aceste scrisori au fost cu adevărat expediate (în acest caz, ele ar fi trebuit să fie în posesia destinatarului, iar publicarea lor ar fi trebuit să fie făcută la iniţiativa acestuia; mai mult, facsimilele reproduse în actualul volum demonstrează faptul că ele au fost scrise de mînă, de aceea, este puţin probabil ca expeditorul să fi deţinut eventuale copii; mi-e imposibil să-mi imaginez că cineva ar putea face copii de mînă după toate scrisorile pe care le scrie, mai ales în condiţiile unei corespondenţe zilnice; la fel de ciudat ar părea şi un eventual gest al lui Emil Brumaru de a-i solicita lui Lucian Raicu restituirea scrisorilor cu scopul publicării lor în volum). Lipsa feedback-ului ar putea să sugereze faptul că aceste scrisori nu au fost niciodată expediate, adresantul jucînd doar rolul unui cititor virtual. Spre o astfel de interpretare ar putea trimite ultima epistolă din volum, purtînd data 22. IX 1980, unde este relatată chiar o întîlnire a celor doi corespondenţi, surprinzător de rece pentru doi oameni angrenaţi de mai bine de două luni într-un mai mult decît vivace schimb epistolar: "Nu pot uita severitatea cu care într-o zi m-aţi întîmpinat. Vă aşteptam la Casa Scriitorilor. Eraţi cu Sorin Titel, care-mi adusese cărţoiul. Mi-aţi întins o mînă gravă. Faţa avea ceva inchizitorial, nici o nuanţă că m-aţi mai fi văzut undeva! Ochii extrem de exacţi, fără undă de milă. Am tresărit de această nouă ipostază, necunoscută mie" (p. 234).

I-a expediat sau nu Emil Brumaru aceste scrisori lui Lucian Raicu? Dacă da, este aproape cert faptul că ele nu au fost niciodată urmate de vreun răspuns. În această ipoteză criticul are meritul de a nu le fi aruncat, ba mai mult, de a le fi restituit autorului lor, gest care a făcut posibilă apariţia acestei încîntătoare cărţi.

Scrisorile lui Emil Brumaru către Lucian Raicu datează din anul 1980. Momentul în care au fost scrise nu are însă absolut nici o importanţă. Prin problematica lor (cu foarte mici excepţii factuale care ţin, inevitabil, de o epocă revolută), ele sunt la fel de actuale astăzi ca şi în epoca în care au fost scrise. Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu este un abecedar al sensibilităţii umane, universal valabil, scris de un scriitor pentru care literatura a devenit, de multă vreme, un mod de existenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara