Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Indecenţa de a povesti de Marius Chivu


Tudor Octavian face şi el parte din seria de scriitori faţă de care critica literară are încă datorii neplătite. Biografia spectaculoasă a acestui autor – absolvent de liceu militar, apoi exmatriculat dintr-o şcoală pentru ofiţeri de aviaţie, practică felurite meserii (lăcătuş, tâmplar) înainte de a face studii de arhitectură şi filologie – este pe măsura operei sale cvasi-necunoscută. Tudor Octavian a debutat în 1968 cu un volum de povestiri prezentat de Adrian Marino, apoi a publicat nu mai puţin de opt romane (de recomandat Noiembrie viteză), şase volume de povestiri şi patru monografii şi volume de artă, printre care măcar cel apărut anul trecut, Pictori români uitaţi (Noi Media Print), este o contribuţie fundamentală.

Cartea de faţă adună prozele din primele trei volume de povestiri, Povestiri diferite (Editura pentru Literatură, 1968), Istoria unui obiect perfect (Eminescu, 1981) şi Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai (Eminescu, 1983), cărţi practic intruvabile astăzi. Din volumul de debut, însă, antologia nu reţine decât trei titluri. Acel prim volum de povestiri este şi cel mai atipic şi e regretabilă reproducerea lui trunchiată. Povestirile diferite nu trădează nesiguranţa debutului. Consistente, cu întâmplări şi personaje bizare din periferia oraşului, povestirile care lipsesc surprind foarte rusesc atmosfera apăsătoare a mediilor sărace. Niciodată Tudor Octavian nu va mai fi atât de realist şi de grav ca în acele povestiri, iar cele recuperate în această antologie sunt doar acelea care conţin elementele definitorii mai târziu pentru scrisul prozatorului originar din Brăila. Volumele următoare sunt, cu siguranţă, şi cele mai bune. Aici se găsesc capodoperele lui Tudor Octavian: Anul de hârtie, The Peas Foundation, Sigismund I, al naivilor, Măţăoanu între oglinzi sau Zid între un bărbat şi o femeie. Istoria unui obiect perfect ar merita citită în paralel cu Ruletistul lui Mircea Cărtărescu. Încercaţi asta!

În Istoria literaturii contemporane, Laurenţiu Ulici (care, de altfel, îl plasează, alături de Alexandru Monciu-Sudinski, în a doua grupă valorică a prozatorilor ’70-işti) scrie o frază foarte exactă: „Faptele povestirilor sunt, până la un punct, o acumulare de banal, de neînsemnat, din sfere foarte diverse ale vieţii domestice şi lăsând impresia că nimic nu poate clinti obişnuitul lipsei de eveniment. Deodată însă, ceva vine să tulbure banalitatea până la convertirea în curiozitate, în insolit, în extravagant; acest ceva este întotdeauna un produs al banalităţii înseşi, apărut dinlăuntrul ei şi concurând-o treptat, graţie unei mutaţii de semnificaţii.” Dar, criticul ratează formularea simplă a unei semnificaţii mai profunde, căci, deşi intuieşte bine principiul ambiguizării, Laurenţiu Ulici nu rosteşte niciodată cuvântul artefact sau vreun alt sinonim. Or tocmai din acest punct de vedere interesează în mod deosebit povestirile lui Tudor Octavian. Prejudecata temelor minore şi a banalului ca subiect permanent a complicat, probabil, rezolvarea ecuaţiei scriiturii acestui autor. Însuşindu-şi de la sud-americani lecţia misteriosului camuflat în profan, iar de la postmoderniştii nord-americani dezinvoltura parodiei şi a ficţiunii din orice frântură de viaţă sau text, Tudor Octavian a început să construiască povestiri exersându-şi inventivitatea pe spaţii tot mai reduse. În 1968, (re)scria un basm cu Făt-Frumos în cheia spleen-ului modernist (Scaunul de nuiele) şi construia o povestire pornind de la analiza gramaticală a unei fraze (Analiza gramaticală), exact cum vor face mult mai tâziu textualiştii optzecişti. Cu excepţia povestirilor din volumul de debut nereluate în această antologie, toată proza scurtă a lui Tudor Octavian stă, mai mult sau mai puţin vizibil, sub semnul artefactului, deşi nu neapărat în sensul scrisului lui Mircea Horia Simionescu cu care, de altfel, se întâlneşte de mai multe ori. Unul scrie despre Leipzig, oraşul de carton, celălalt despre o gospodărie de hârtie. Aici este şi de căutat diferenţa fundamentală dintre cei doi. Dacă Mircea Horia Simionescu îşi asumă integral tehnica pastişei, a simulacrului, a ficţionalizării totale, Tudor Octavian rămâne foarte aproape de verosimil, nu recunoaşte construcţia textuală împingând povestirile, dincolo de insolit, înspre satira socială cu pretenţiile realismului. Dacă Mircea Horia Simionescu se joacă şi inventează textul ingenios, scrisul arătându-se până la urmă gol în măsura în care e (auto)referenţial, Tudor Octavian iubeşte să povestească cu orice preţ, nucleul epic este nelipsit, iar textul, uneori la fel de fals, deşi bine camuflat sub aparenţele unei istorisiri clasice, sfârşeşte într-un tâlc subînţeles.

Constantele povestirilor sunt, până la urmă, (auto)ironia şi umorul – Tudor Octavian dovedind, în acest sens, resurse nebănuite –, deşi uneori autorul se lasă furat de subiect şi ne trezim cu câteva povestiri, cum sunt Ana la Boston sau Albastru în oraş, învăluite în poezia melancoliei. Rezultat adesea din acumulări şi perspective, simplu, natural şi deseori subtil, umorul a devenit, pe parcurs, o miză tot mai importantă. Majoritatea povestirilor, deşi extrem de surprinzătoare, unele insolite şi bătând înspre absurd, sunt însă foarte familiare. Mărturisea autorul într-un interviu publicat chiar în România literară: „Întâmplări extraordinare au loc peste tot şi-n permanenţă. Totul e să le descoperi mecanica secretă. Şi, mai ales, să ai indecenţa să le istoriseşti. Ele îşi dezvăluie extraordinarul la povestit.”

Publicarea, în 1990, a antologiei de pamflete în două volume, Tratat de înjurături, marchează şi momentul unei schimbări semnificative în scrisul lui Tudor Octavian care începe să caute în concizie adevărata poetică. Autorul deplângea în acelaşi interviu faptul că ne complacem în a fi o „naţie de romancieri”. Probabil şi ca efect al unor frustrări, scriitorul renunţă la a atrage atenţia criticii şi începe să câştige publicul larg. Tudor Octavian nu mai scrie la cărţi, ci la ziar, nu-l mai interesează exclusiv aliniamentele valorice ale criticii, ci rafturile librăriilor din reţeaua Diverta. Nuvelele se transformă, astfel, în povestiri de o pagină şi chiar în schiţe şi... momente de câteva rânduri. Ion Simuţ l-a şi numit „un extremist al prozei scurte” într-o cronică reluată în volumul apărut de curând Reabilitarea ficţiunii (Editura Institutului Cultural Român, 2004), o cronică, de altfel, în care criticul surprinde foarte exact noul mecanism al scrisului lui Tudor Octavian: „Cititorului de la ziar trebuie să-i spui ceva semnificativ şi răscolitor despre ceea ce-l doare sau preocupă pe el. Povestirile lui au acest dar al explorărilor sau inciziilor rapide şi zguduitoare în mediile sociale imediate. Alterările fizice sau morale, individuale sau colective sunt prinse în veritabile instantanee cinematografice, decupaje memorabile din realitate ş...ţ cele mai multe ilustrează un insectar de moravuri şi caractere. Însă Tudor Octavian nu e un moralist, ci un observator realist, satiric adesea, dar discret în atitudine.” O spune undeva şi mai expresiv autorul însuşi: „Snoavele sunt istorioare cu miez de comedie, care ar putea deveni orice, chiar şi romane, dacă nu s-ar mulţumi cu statutul de anecdote.”

Scriind aproape despre orice, speculând cu maxim de efecte slăbiciuni şi prejudecăti, defecte şi obsesii, confuzii, situaţii penibile, paradoxale sau absurde de-a binelea, decupate cu grijă din viaţă, se remarcă imediat la Tudor Octavian rezonanţa cu Cehov şi Caragiale, dintre contemporani cel care ar putea fi adus în discuţie este Sorin Preda, iar dintre scriitorii tineri ai noului val probabil Sorin Stoica este cel mai apropiat.

Proşti, dar mulţi! este, aşadar, antologia povestirilor de început ale lui Tudor Octavian şi nici nu e de regretat evoluţia ulterioară a scrisului său. Dimpotrivă, căci locul ocupat acum de „scriitorul la ziar” rămâne încă o zonă marginală şi practic nefrecventată de prozatorii noştri. Ceea ce va face ca aceste povestiri mai vechi să ascundă multe surprize plăcute pentru noii cititori ai prozatorului.





Tudor Octavian, Proşti, dar mulţi!, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, 362 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara