Mai mult decât proza, poezia optzeciştilor a constituit obiectul unor dispute adesea aprinse în jurul conceptului de postmodernism, căruia revista „Caiete critice“ îi consacra, la mijlocul anilor ’80, un interesant şi incitant număr; numele cel mai des citat în legătură cu această nouă „vârstă“ a poeziei noastre era/este Mircea Cărtărescu pe care şi Radu Enescu, într-un eseu foarte instructiv, intitulat Despre postmodernism DUP| sau DINCOLO („Familia“, 1/1988), îl considera postmodernist „în stare pură“.
Oricum, dincolo de termenul ca atare, nu tocmai potrivit, construit după modelul celui ce funcţionează în economie („postindustrial“), cert este faptul că lirica generaţiei ’80 schimbă, în multe locuri radical, unghiul de percepere a realului (înlocuind, deci, realitatea cu realul), recuperând un teritoriu (cotidianul) ce părea prea puţin „liric“ şi exprimând o altă sensibilitate, tinzând chiar către o paradigmă nouă a acesteia. Deşi nu atât de „pur“ postmodernist, Traian T. Coşovei este unul dintre protagoniştii acestei generaţii nu doar pentru că a publicat cele mai multe cărţi, în deceniul de „explozie” a generaţiei, în anii ’80, ci, mai ales, întrucât în poezia sa se pot descoperi elementele tematice şi faptele de stil care au constituit amintitul capitol de istorie literară; în toate cărţile sale – Ninsoare electrică (1979), 1, 2, 3 sau… (1980), Cruciada întreruptă (1982), Poemele siameze (1983), În aşteptarea cometei (1986), Rondul de noapte (1987) –, ca în toată lirica noului val, dar în prelungirea sensurilor dezvăluite de poezia lui Nichita Stănescu, Traian T. Coşovei îşi construieşte poemele în perspectiva semnificaţiei particulare pe care o au vederea şi toate semnele care se asociază sferei sale semantice; identitatea şi funcţionalitatea acestora sunt vizibile în oricare din volumele sale, de exemplu, în Rondul de noapte, unde a vedea înseamnă a deschide calea spre esenţă, dar, în acelaşi timp, verbul şi elementele care îl susţin desemnează replierea în mineral, în nefiinţă, în inform, ca pentru o nouă şi repetată geneză. Vederea distinge contururile lumii de dincoace şi, deopotrivă, de dincolo de real, fiinţa pendulând între proiectul şi modelul acestuia, punând semnul egalităţii între a percepe şi a citi, între a înţelege (prin „cicatricea“ ochiului) şi a organiza (prin sintaxa textului) universul; ţinta fiecărei „aventuri“ în mişcarea haotică a viului (iar poemele cărţii dau, de fiecare dată, senzaţia plonjării în necunoscut) rămâne fixarea („pictarea“) unei „stări de spirit“ sau a unei noi dimensiuni a eului: citită astfel, poezia capătă înţelesurile unui „document personal“, ale unui, „jurnal“ care consemnează jocul formei cu absenţa acesteia, a fiinţei cu nefiinţa: „Această toamnă a îngălbenit toţi îndrăgostiţii din parc/ i-a învins şi i-a alungat./ Bătând, inima mea rupe gâtul şi braţele statuilor./ Bătând, inima mea a clătinat copacii şi i-a desfrunzit./ O, lasă-te la pământ,/ lasă-te acoperită de toamnă/ şi părul lasă- ţi-l lung şi pieptănat de duhuri…/ întinde un pat de frunze uscate/ pentru inima mea obosită şi de nu ştiu ce bătălie de la Rovine./ Ah, peste tot bătălii de greci şi perşi/ de sciţi şi de celţi/ de barbari şi de migratori…/ îmi las inima să migreze spre pol/ scriu pe ea aceste cuvinte/ şi o las purtată de curenţii oceanului până la un ţărm/ unde cel care o va găsi/ va fi orb şi nu va şti s-o citească./ Ca întrun joc de delfini într-un acvariu aerian/ bătaia inimii mele/ picta pereţii acestei stări de spirit/ cu siluete roşii, neliniştite…“ (Starea de spirit).
Caracteristică liricii lui Traian T. Coşovei este ceea ce aş numi tensiunea de semnificare; ea marchează, mai întâi, referinţele culturale alcătuind un „cod poetic“ pe care îl destructurează: poezia lui Traian T. Coşovei, ca şi a congenerilor săi, este un poem despre poem, vizând nu totdeauna (numai) ironic o concepţie asupra poeziei, conform căreia ea se confundă cu ornamentul stilistic. În „pagina albă străbătută de nervi“, poetul „aproape ironic“ nu mai poate regăsi culoarea epitetului, naivitatea comparaţiei bine alese ori candoarea metaforei care trebuie să „încânte“ şi să îndemne cititorul spre zona tuturor nostalgiilor şi visărilor; i le interzic „animarea“ universului obiectual, sugestia „tiraniei“ acestuia şi, mai cu seamă, imaginea fiinţei agresate de real: „strivirea“ eului sub apăsarea obiectelor este instantanee, nu are procesualitate ca în poezia simbolistă sau în aceea expresionistă: „Cine ştie tristeţea vinului/ cu care trupul tău petrece în mângâierile şi dezmierdările muzicanţilor –/ tristeţea blănii de oaie atârnată la uscat,/ tristeţea ierbii duşmănită de goana calului,/ tristeţea prafului care se lasă/ în urma carului de luptă al învingătorului,/ tristeţea săgeţii care sărută/ inima celui învins? (…) Iar timpul –/ ah, el nu este decât o străfulgerare,/ până îmi duc mâna la inimă şi vreau să strig,/ până îmi duc mâna la beregată şi încă mai pot să strig,/ până îmi duc mâna la ochi şi cad fulgerat în pântecul roţii,/ alunecând pe spiţele ei lungi ca raza – (…)/ în această mişcare eternă, trupul tău/ se va dizolva liniştit/ din ce în ce mai perfect în marea imperfecţiune centrifugă –/ aruncat/ asvârlit/ prăbuşit/ rostogolit/ tot înainte, tot înainte“ (Alergare).
Fiinţa cade „fulgerată“, neantizarea sa cu „un mare pustiu de obiecte“ alături petrecându-se în sclipetul flăcării „de sudură“: metafora căderii este, în poezia lui Traian T. Coşovei, secunda arcului orbitor al lămpii de sudură ori scăpărarea unui chibrit (Peisaj după luptă, O întunecare). Chiar în poemele care adoptă stilul evocării, şi nu sunt puţine acestea în lirica lui Traian T. Coşovei, fluxul imaginilor pare a proveni de dincolo de real, lăsând „impresia de oniric“, cum scrie Nicolae Manolescu; succesiunea lor durează cât fulgerarea blitz-ului, fiecare imagine pregătind ivirea celei următoare, această mişcare neîntreruptă a vieţii dinspre şi înspre moarte fiind ipostaziată în poezie atât prin sintagme reluate care îngroaşă contururile, le dă greutatea unui balast ce apasă „colecţionarul de vise“, cât şi prin sugestii acustice, proprii, de altminteri, poeziei postmoderniste care recuperează, dar altfel, clasica muzicalitate: un alt ritm şi un alt ton, însă, e diferenţa dintre romanţă şi muzica dodecafonică: o dodecafonie nu liberă, ci organizată serial.
Tensiunea semnificării provine, într-o altă ordine, din conotaţiile noi ale unor termeni poetici „vechi“; albul, de pildă, nu mai înseamnă „puritate“ (diafan, candid, virginal etc.), transpunând acum tragicul unei imagini „întoarse“ a realului: „Iată-mă pregătit aşadar/ şi dus între baionetele grăbite/ ale secolului, învelit în cearşafuri ude/ pentru marea fotografie a secolului./ Vopsea albă pe faţă, să par cât mai viu./ Vopsea albă în păr, să par cât mai tânăr./ Vopsea albă scurgânduse pe un peisaj cât mai alb –/ să pară totul cât mai adevărat/ să pară totul cât mai adevărat!“ (Iarba de fier). Fascinat de materia grea, vâscoasă sau metalică („nămolul“ şi „fierul“ sunt termeni frecvenţi în cărţile sale), „arlechinul tragic“, histrionul obosit, cu fardul căzut, trece prin umbra fără contur a oraşului, încercând să pătrundă nu doar în mecanismul, ci în „conştiinţa maşinilor-unelte“, chiar; fapt semnificativ, lira poetului e „veninoasă şi rea“, iar drumurile sale sunt, cel mai adesea, „orbecăire“ între lucru şi fiinţă: figura acestui „manechin de gheaţă demodându-se într-un secol de ironie“, cu multe trăsături şi gesturi amintind de expresionişti, exprimă pregnant însăşi figura poetului, un singuratic care îşi reprimă discret, dar tăios orice „efect de contrast“ cu propria sa mască. Chiar dacă s-ar putea reproşa cărţilor o oarecare uniformitate tematică şi trecerea dimensiunii parabolice într-una simbolică, poemele lui Traian T. Coşovei îşi descoperă rezistenţa şi valoarea incontestabilă în nivelurile unui plan imagistic de o mare forţă persuasivă: „Nu mai îmi pare nimic/ prin groapa fumegândă a oraşului/ ca o umbră a trecut bufonul acestei amieze/ izbindu- se de pereţii unei stări de spirit trecătoare/ (şi femeile din micul magazin/ au închis pleoapele până la genunchi)./ Desigur, ne legănam cu toţii pe o impresie minunată/ La Belle Epoque/ unde adevărul se ascunde pe după/ fustele colorate ale silabelor – 7 zâmbete de ghips şi laude/ pentru mine care nu înţeleg nimic/ (pentru mine care în această seară voi patina din memorie/ pe gheaţa nehotărâtă a unei stări de spirit)/ pregătit să intru pe dea- ntregul în/ conştiinţa maşinilor-unelte –/ muzica lor e doar tăcerea unei stări de spirit trecătoare;/ muzica lor,/ muzica lor/ muzica lor…/ tăcerea unei stări de spirit trecătoare“ (Nu mai îmi pare nimic).
