cu puţin înainte de sfîrşitul anului, ne-a părăsit un profesionist de o profundă seriozitate şi de o modestie intensă: muzicologul şi criticul muzical Elena Zottoviceanu. Un muzician împătimit de lumea sunetelor, un cercetător al muzicii româneşti pasionat de a scoate la lumină documente excepţionale, fost director al Formaţiilor Muzicale Radio, cercetător ştiinţific al Institutului de Istoria Artei, Elena Zottoviceanu a fost ani de zile un colaborator important al revistei România literară, semnînd cronici muzicale puternice, cu puncte de vedere juste şi bine argumentate. Îmi aduc aminte anii pe care i-am petrecut împreună, telefoanele, lungi de regulă, cînd mă anunţa ce subiect ar interesa-o ca să-şi scrie cronica şi, în final, inevitabila tragere de timp cu privire la ziua de predare. Părea că, povestindu-mi aproape în amănunt, traseul unui concert, amprenta unui solist, mereu părţile cu strălucire şi, mai în şoaptă, ce nu a mers, cronica a şi fost scrisă. Mai cu seamă în ultimii ani. Rîdeam mult împreună negociind, totuşi, data predării. Uneori îmi spunea că a obosit, că îi place să nu mai fie punctuală, să nu se mai oblige la ritmuri intense... deşi, cam totul o contrazicea. Era mereu în sălile de concert, urmărind ce se întîmplă la Radio, la Ateneu, în ţară, punîndu-şi la punct şi la zi informaţia muzicală de anvergură. Pentru mine va rămîne intervalul cel mai animat acela legat de ediţiile în care Festivalul Enescu a crescut enorm şi a redevenit o marcă, un brand, un mod de a trăi implicat în spaţiul muzical de elită mondială. România literară a fost, ani de zile, un partener excepţional al Festivalului, chiar dacă azi se uită implicarea totală a unei reviste de cultură, şi nu neapărat a uneia de specialitate. Pentru perioada Festivalului, exista o şedinţă separată cu cei mai valoroşi critici muzicali, semnatari ai cronicilor muzicale şi ale paginilor noastre dedicate acestui fenomen. În camera unde se fac întîlnirile pentru sumarul fiecărui număr, mă întîlneam, cu multă vreme înainte de deschiderea Festivalului, cu Ada Brumaru, Elena Zottoviceanu, Dumitru Avakian, Valentina Dediu... Fiecare avea preferinţe, susţinute nu doar de afinităţi, ci şi de specializările mai punctuale care i-au consacrat, teritorii pe care se simţeau mai bine, mai flexibili, situaţia care aducea mult interes şi bucurie cititorilor noştri. Discuţiile nu erau deloc calme sau anoste. Nuuuu! Participam la cîte un mic spectacol în care fiecare voce devenea solist şi îşi argumenta perfect de ce ar dori să scrie la un concert sau la altul. Ne propuneam ca, prin efortul lor inimaginabil, să acoperim în paginile revistei cam tot programul propus de Festival. Complicat. „Lupta“ pentru alegerea domeniului personal se dădea cu o eleganţă infinită, cu zeci şi zeci de argumente de ce unul şi nu celălalt. Urmărindu-i, erau cei mai importanţi critici muzicali, şi nu numai, ai noştri, am învăţat mult despre această profesiune, despre pasiune şi dedicaţie, despre nivelul ridicat al unor polemici, despre cît de decisivă este pregătirea excepţională pe care toţi o aveau, despre patima cu care te arunci într-o muncă care este, de fapt, destin. Fiecare a lucrat la Radio sau la Televiziune, ani şi ani, semnatari de rubrici permanente, unii cu vocaţie pedagogică excepţională, oameni cu studii şi cărţi serioase, cu ani de cercetare, cu seri petrecute în săli de concerte, cu o informaţie solidă şi la zi, profesionişti pînă în vîrful unghiilor, tobă de carte şi eleganţă. Întîlnirile acelea, presărate cu accente de orgoliu bine temperat, au făcut parte din şcoala României literare pe care am parcurs-o de bună voie şi nesilită de nimeni. Sînt legată pe viaţă de aceste nume şi de ţinuta cu care au ştiut să-şi facă profesiunea.

Elena Zottoviceanu s-a născut la Chişinău şi a studiat la Institutul de Artă din Timişoara şi Conservatorul din Bucureşti. I-a avut profesori pe Florica Musicescu, pe Cella Delavrancea, pe Zeno Vancea şi pe Theodor Rogalski. A fost pasionată de muzica veche românească, în special de Evul Mediu, de pildă, a scris un număr impresionant de cronici – regretatul Viorel Cosma considera că cele publicate în România literară sînt cele mai edificatoare pentru contribuţia Elenei Zottoviceanu la viaţa muzicală – de studii, de articole, interviuri, recenzii de carte, a participat la zeci de emisiuni de radio şi televiziune. Calmă, modestă, elegantă, cu un discurs just, exact, exigent, întotdeauna exigent, un om rafinat de cultură, cu multă măsură şi enormă modestie în viaţa de zi cu zi, discret, preferînd să dispară cînd nu era în formă, decît să încarce pe altcineva cu probleme sau cu anumite stări.

Ultimele întîlniri, nu doar telefonice, sînt legate strict de prietenia extraordinară a Elenei Zottoviceanu cu Elisabeth Leonskaja. O prietenie frumoasă, complexă, minunată, de care nu a făcut caz niciodată... Acum doi sau trei ani, la invitaţia lui Horia Andreescu şi a lui Marin Cazacu, pianista a acceptat să cînte la Sinaia cu Orchestra de Tineret, formată cu atîta nebunie şi tenacitate de violoncelistul Marin Cazacu. După Concert, am stat pînă noaptea tîrziu, la taifas, pe terasa din spate a Hotelului Palace. Leonskaja zîmbea şi participa la discuţii, la emoţia amintirilor ce o leagă de România, de Horia Andreescu, fiind mereu atentă la ce face şi cum se simte prietena ei de o viaţă, Elena Zottoviceanu, care o însoţea, pe care o invitase la Sinaia, ca la toate concertele domniei sale, cu care îşi petrecea tot timpul. Atîta tandreţe şi protecţie am văzut foarte rar... Lumina stranie a Lunii, rotunde, mari şi aproape pline, a pus în relief trăsăturile fiecăruia dintre noi. Jocul ochilor lui Ţuchi Zottoviceanu, vii şi neastîmpăraţi, şi zîmbetul cald al pianistei.

Însoţirea... da. Elena Zottoviceanu i-a însoţit pe muzicieni şi muzica lor cu eleganţă, competenţă, demnitate, cu un resort viu şi implicat al fiinţei ei, cu tonul corect, cu măsură şi, de ce nu, cu iubire...