De curând, a plecat dintre noi Antoaneta Tănăsescu. Cititorii mai vechi ai României literare şi-o amintesc, probabil, din paginile revistei, unde ţinea rubrica de cronică radio-tv (o vreme, până în 1990, sub pseudonimul Ioana Mălin). Eu, unul, am aflat de ea cu puţin înainte să încep facultatea. O faimă misterioasă o preceda. Nu mai ştiu exact cine dintre prietenii mei mai vârstnici mi-a dat sfatul acesta, dar ştiu că, datorită lui, prima mea grijă, odată intrat la Litere, a fost să ajung la cursurile doamnei profesoare. Nu-i eram propriu vorbind student. Îi erau, în schimb, colegii din seria paralelă. Cursul a fost spectaculos de la un capăt la celălalt. Le era, evident, dedicat acelora dintre noi care iubeau literatura. Şi pe care, cu infinită discreţie, doamna profesoară încerca să îi identifice. Mi-am dat seama de asta numaidecât în momentul când i-am simţit privirea fixându-mă. Cei care, ca şi mine, au avut şansa de a o întâlni la catedră, ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc. Era în ochii aceia mari un amestec de severitate şi de încredere din care fiecare înţelegea ce-l lăsa inima să înţeleagă. Nu o dată m-am gândit că alţii vor fi rămas, de atunci, cu spaima. Eu am păstrat, până azi, ceva nepreţuit: o siguranţă că ajunsesem unde trebuie. Au urmat, desigur, numeroase alte întâlniri cu doamna profesoară. Mi s-a întâmplat să întârzii la alte ore doar pentru că pe holul larg al Literelor, ne intersectam şi nu apucam să terminăm micile noastre poveşti. Totdeauna legate de cărţi, niciodată de oameni. Oroarea de a bârfi (sau de a participa, involuntar, la cleveteli scriitoriceşti), ea mi-a insuflat-o. E lipsit de eleganţă să ne ocupăm de accidental. Iar ce nu-i elegant, e detestabil. Peste ani, când am ajuns să le vorbesc eu însumi studenţilor, m-am străduit să le dau, celor mai buni dintre ei, curajul de care, ca şi mine cândva, aveau o imensă nevoie. Îmi place să cred că, măcar parţial, am reuşit. I-am încurajat să-şi facă o revistă a lor, să citească literatură de ieri şi de azi, să fie critici, să fie suspicioşi, dar în nici un caz suficienţi. S-au bucurat ca nişte copii. Când doamna profesoară Antoaneta Tănăsescu a acceptat să scrie, în revista aceasta studenţească, număr de număr, a fost rândul meu să mă bucur ca un copil. Din nefericire (iar acum chiar dau cuvântului acestuia o importanţă pe care de obicei o trec cu vederea), pentru foarte scurt timp. Dumnezeu să aibă grijă de doamna profesoară! (C.C.)