Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
In cuşcă de Ioana Pârvulescu


Pregătind, in familie, tot ce ţine de o tradiţională masă de Paşte, ne-am amintit cu toţii de energia şi timpul consumate constant de sărbători, in anii comunişti, cu statul la coadă. In timp ce tăiam ceapa verde şi usturoiul pentru stufat şi curăţam spanacul, stimulată de recente lecturi despre anii aceia invechiţi in rele, am incercat să-mi amintesc dacă am intilnit in gazetele interbelice ceva asemănător ori măcar formula a sta la coadă. Se va fi stat, poate, la rind, cu cine ştie ce prilej, şi între războaie, se va fi inghesuit mulţimea să apuce iluzorii „chilipiruri“, dar noţiunea insăşi, cu toate implicaţiile şi complicaţiile ei, lipsea din mintea celor care au lăsat urme scrise despre viaţa lor zilnică. Coptul cozonacilor mi-a lăsat apoi timp suficient de meditaţie pe tema psihologiei cuştii fără de care psihologia cozii ar fi greu de inţeles.

Cozile au fost una dintre noţiunile cu maxim prestigiu in mintea bietului om de rind. Bănuiesc că mitologia cozii datează din anii ’50. Cineva mi-a povestit că, prin 1952, o grupă de studenţi ieşită de la cursuri a fost protagonista unei prime farse pe temă. Mergind pe Bulevardul Elisabeta, devenit 6 Martie, unul dintre ei a avut ideea să-şi indemne colegii să formeze, la uşa unei prăvălii oarecare, o coadă, ca şi cum s-ar „da“ ceva acolo. Intr-adevăr, cei douăzeci-treizeci de tineri s-au aşezat cuminţi la rind. Rindul s-a ingroşat şi s-a lungit cu repeziciune, crescind din nimic şi pentru nimic.

Cei care se aşezau nici nu mai intrebau la ce stau, orice era binevenit şi orice merita timpul pierdut. Sfirşitul acestei cozi a fost, ca de atitea ori apoi, obţinerea nimicului, după ce studenţii care incă ştiau să ridă de o coadă s-au evaporat de la uşa magazinului. Din anii ’50 şi pină la sfirşitul anilor ’80 s-a cristalizat formula statului la coadă, cu toate curiozităţile, paradoxurile, cinismele şi chiar trucurile ei. Noţiunea devenise atit de clară şi de concretă incit puteai sta la coadă fără să stai la coadă şi mă intreb cine o fi inventat (ar merita azi un premiu pentru ingeniozitate), cum de s-a răspindit atit de rapid şi cum s-a impus coada de sacoşe. Faptul că in comunism şi lucrurile stăteau la coadă, faptul că pungile goale şi sticlele goale formau rinduri şi aşteptau - siluete fantomatice in zorii abia mijiţi - să se deschidă „centrul de lapte“ mi se pare una dintre cele mai incredibile victorii ale cuştii asupra locuitorilor ei umani şi nonumani deopotrivă.

Bancurile au rafinat inţelegerea conceptului nou format. Două sînt semnificative. Cel dintii arată tocmai legătura dintre psihologia cozii şi cea a cuştii, precum şi dificultatea unui om din afara cuştii de a percepe o noţiune „elementară“: un neamţ din Vest vine in RSR şi vede o uriaşă, interminabilă coadă la unt. Ce-i asta, de ce aşteapă toţi oamenii aceia? intreabă omul, care vedea fenomenul pentru prima dată. Man gibt Butter, ii răspunde insoţitorul său autohton, traducind cuvint cu cuvint formula, magică pe atunci, „Se dă unt“. A, dacă-i pe-aşa, spune neamţul inţepat, eu unul prefer să-mi cumpăr! A doua glumă impinge absurdul mult mai departe, dar nu iese dintre limitele psihologice ale cuştii. Este, de fapt, o caricatură de care poate işi amintesc mulţi (cred că a lui Mihai Stănescu) şi care pe mine m-a infiorat. Ea reprezenta două cozi distincte, bine formate. La cea dintii oamenii se aruncau, de pe un ţărm foarte inalt, intr-o prăpastie. La cea de-a doua işi puneau laţul de git. Un ins se aşază şi el la prima coadă şi-i spune, conspirativ şi fericit, soţiei: „Mi-am lăsat rind şi dincolo!“ Că psihologia cuştii te poate face să stai la coadă la moarte, fericit că o apuci „de două ori“ printr-un truc prin care apucai in genere să cumperi şi piine şi, să spunem, detergent Perlan Alb care nu albeşte, asta nu se mai poate inţelege azi prea uşor.

Am incercat de curind să explic psihologia cuştii unor tineri (foarte) şi principala dificultate a fost că, născuţi in cuşcă fiind, ei n-o percepuseră. Incepind din 1948, le-am spus, cind nici Regele, ultima amintire a lumii de dinainte, nu mai era, s-a trecut in mod explicit şi total la viaţa de cuşcă. Viaţa liberă se tot formase din 1866, de la venirea lui Carol I, şi pină la sfirşitul epocii interbelice. Oamenii aveau aşadar o memorie a libertăţii de aproape trei sferturi de secol. Este firesc ca schimbarea să fi fost simţită atunci extraordinar de puternic. Inchipuiţi-vă, le-am spus, ce se intimplă imediat ce pui in cuşcă, la circ sau la grădina zoologică, animale sălbatice şi aveţi o destul de bună imagine a anilor ’50. Căci atunci, la inceput, pericolul este maxim şi paznicii trebuie să fie foarte atenţi. Unele „sălbăticiuni“ (a se traduce prin fiinţe libere) nu se pot adapta şi mor imediat, altele devin apatice, işi pierd pofta de viaţă, altele par că acceptă noul fel de viaţă, dar la primul prilej se revoltă, caută să-şi muşte paznicii şi să fugă. Atunci paznicii folosesc toate metodele care s-au folosit şi la noi, insă cu oamenii din marea inchisoare care e o societate totalitară. Iar pe lingă marea cuşcă era, ca in povestirea cu ramă, o cuşcă in cuşcă, adică puşcăriile propriu-zise. Prima metodă este infometarea. Obişnuite să-şi procure singure mincarea, vietăţile dintre gratii sint acum la cheremul stăpinirii, care le dă sau nu le dă să mănince, la bunul ei plac. Cind vrea paznicul, cit vrea el, ce vrea el. Asta e o metodă de dresaj aproape imbatabilă şi, după puţini ani, fostele sălbăticiuni dau şi din coadă cind apare stăpinul cu mincarea. (Datul din coadă şi statul la coadă sint noţiuni inrudite, intre gratii).

Sint insă animale care nu pot fi dresate numai prin metoda infometării, iar pentru acestea se foloseşte bătaia. Dacă nici asta nu ajută şi nimic nu are efect, ele pot fi făcute să moară: se găseşte intotdeauna un pretext care să explice pierderea, de fapt un ciştig pentru noua societate a cuştii. Mai de frică, mai de foame, incetul cu incetul, animalele libere devin animale de cuşcă. Atunci şurubul, foarte strins la inceput, poate fi puţin desfăcut, fără ca pericolul să fie prea mare. După ani şi ani, animalele se adaptează perfect la psihologia cuştii, se obişnuiesc să fie hrănite, se obişnuiesc cu terciul care li se dă in locul mincării lor din afara gratiilor şi pentru care trebuie totdeauna să plătească intr-un fel sau altul, măcar prin faptul că le supraveghează incontinuu cineva, că nu pot avea nici un moment in care să nu ştie stăpinul unde sint şi ce fac şi că, dacă urlă, de pildă, de urit ce le este, sint imediat pedepsite. Dar viaţa merge inainte şi in cuşcă se nasc puii acestor foste vietăţi libere. Este a doua generaţie, deja mai departe genetic de viaţa liberă. Iar la a treia generaţie lucrurile stau deja foarte bine, puii concepuţi şi născuţi in cuşcă din indivizi născuţi in cuşcă se simt in elementul lor, sint chiar veseli, işi trăiesc viaţa fără să-şi dorească neapărat altceva şi unde mai pui că au terciul zilnic asigurat cu minimum de efort.

Acum inchipuiţi-vă ce se intimplă, le-am spus interlocutorilor mei care tăceau, dacă vreo „revoltă“ din cuşca animalelor, indiferent cum stirnită, deschide uşa, rupe gratiile şi-le lasă pe toate in fine, după ani de supraveghere, libere. De data asta lucrurile se petrec invers decit la intrarea intre gratii. Sălbăticiunile agile de odinioară, care ştiau cum să-şi procure singure hrana, şi-au pierdut reflexele, sint aproape la fel de speriate ca atunci cind au fost prinse, sînt derutate, nu-şi găsesc locul in lume. Cel mai repede se adaptează tot foştii stăpini şi paznicii, căci ei au avut o poziţie privilegiată.

Iar dacă vorbim de oameni şi nu de animale, există, in cazul lor, o circumstanţă favorabilă şi aceasta este memoria. Dintre ei, dintre oameni, vor inţelege lumea liberă numai păstrătorii memoriei sau cei care au innodat singuri firul vechii amintiri a libertăţii, fie ei şi născuţi in cuşcă. Iar omul de rind sau de coadă se va gindi că acum in viaţa lui incep pericolele şi că nu se mai dă nimic, ca inainte, cind era mai bine.

In cazul meu aş putea defini comunismul simţit pe pielea mea ca pe o continuă apăsare cenuşie, ca atunci cind săptămini la rind cerul e jos, are un capac de nori ceţoşi care nu se mai ridică. Nu am fost conştientă de apăsare de la inceput, dar, pe măsură ce timpul trecea, această senzaţie era tot mai greu de suportat, cerul tot mai jos şi mai greu, gata să te strivească. Am simţit că s-a ridicat capacul abia după 1990 şi atunci am şi inceput să trăiesc, in adevăratul sens al cuvintului. Iar adevăratul sens al cuvintului, mi-am incheiat eu discursul nepremeditat, sper că aţi inţeles care este.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara