Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Impresionism liric de Gheorghe Grigurcu


Către sfîrşitul anilor ’50, cînd, student fiind la Cluj, revista Steaua îmi tipărea cu parcimonie versuri şi recenzii, întîlneam în paginile prestigioasei reviste numele unei tinere poete care mi-a atras numaidecît atenţia: Sina Dănciulescu. Tuşele sigure ale începătoarelor sale stihuri indicau o vocaţie cu atît mai preţioasă cu cît ne aflam în deceniul celei mai joase căderi pe care a înregistrat-o vreodată creaţia literară românească. Era o poezie „de notaţie”, cum se spunea pe atunci, învecinată cu textele pe care le semnau A. E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Petre Stoica, Leonida Neamţu, în aceeaşi ingrată perioadă şi în acelaşi periodic clujean ce se constituise într-o, fie şi foarte modestă, „avangardă” a unei aşteptate înnoiri. Repulsivul discurs proletcultist înfăţişa astfel primele fisuri, „betonul” propagandistic cedînd sub atingerile ca de floare şi aripi de fluture ale autenticităţii. Destinele poeţilor „stelişti” au fost diferite. Dacă Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea s-au „clasicizat” în spaţiul transilvan a cărui rafinată cutie de rezonanţă lirică au devenit, Baconsky şi Petre Stoica, evoluînd către capitală, s-au înscris pe ambiţioase orbite proprii. Leonida Neamţu, socotit de autorul Fluxului memoriei drept o mare speranţă a poeziei noastre, a renunţat bizar la poezie, cu mult înaintea prematurului său sfîrşit, în favoarea romanului de aventuri, iar Sina Dănciulescu (născută în 1934) a intrat într-un nemeritat con de umbră. Avem impresia că numele d-sale e pentru tinerele promoţii de literaţi ca şi necunoscut. O ediţie ce pare completă a creaţiei acestei poete din Craiova, cu resignare intitulată Zilele una cu alta (Ed. Aius, Craiova, 2002), n-a avut darul a risipi indiferenţa din jurul unei autoare nu de toate zilele, ajunsă acum pe o treaptă a bilanţului. Ne luăm sarcina, în prezenta cronică, o sarcină, mărturisim, impregnată de nostalgie, a comenta menţionatul volum, cuprinzînd şi textele de odinioară, din paginile Stelei, ce ne stîrneau o neveninoasă, emulativă invidie...

Un prim aspect al poeziei oferite de Sina Dănciulescu o constituie o delicateţe impresionistă, o năzuinţă spre un concret blînd, îmbătător, înfrăgezit de lumină. Spre deosebire de şaizeciştii (colegi de generaţie) atraşi de materialitatea brutală, agitată, stihială, acordată la un pretenţios diapazon cosmic, poeta în cauză se arată receptivă la faţa fragilă, vulnerabilă a lumii, la accepţia sa plutitoare ca un vis revolut ori încă neîmplinit. Indecizia inofensivă, capriciul benign, blîndeţea învăluitoare a reveriei dau substanţă caligrafică acestei interiorizări liliale, transcriind parcă o tinereţe eternă, pierdută-n sine: „Ea străbătea grădina/ într-un totem de umbră/ atins pămîntul nu-l mai atingea./ Nu se mai difuza frenetic nici supus./ Crengile jos speriau lumina./ Mişcarea o-ncolţi. Ea s-a retras.// Capriciul blînd. O năuceală moale...// Ea străbătu grădina. Indecis/ ceva pierdu-n repaos. Ea desprinse/ să fredoneze-n sine sprijin” (Ea străbătea grădina). Luminozitatea intensă alcătuieşte un atribut al inocenţei primare: „Bîntuie lumina şi nu mai pot vedea/ decît în pace decît în bucurie/ cu nevinovăţie” (Discurs despre apoteoză). Sub unghiul viziunii, avem a face cu detritusurile încă dulci, purtînd mirajul începuturilor absolute, ale unui Paradis: „Îndoliat de fluturi/ un lac// albastrul aplecat/ într-o fîntînă// un echivoc de coapsă şi măr dulce/ cu lăcomia apei/ cu lăcomia inimii în valve/ cu lăcomia viermelui în fructe/ cu lăcomia golului în cîntec –// sub plutele spulzite de beteală” (Îndoliat de fluturi). Sub unghiul tehnicii, înregistrăm o cromatică impresionistă, melancolică, simplificatoare, precum un simptom al prăbuşirii ce s-a declanşat: „Alb-roz copacii. Fals Gauguin./ Aceleaşi străzi. Şi apele pavate.// Cumpăr doi trandafiri/ şi intru în cetate.// Sub lovituri de ceas/ strîmb aplecată în cer ca un dolmen/ sub lacăt între raiuri şi iaduri amînate.// Alb-roz coapcii/ în clopote de iarbă şi de somn.// Sub lovituri de ceas din turnuri vii/ pierdut/ paradis acest drum/ ce mă abate...// Şi restul/ doar singurătate” (Cadenţe). Această singurătate e ca un vierme în fructele Edenului, consumîndu-le discret, însă cu efect fatal, conţinutul. O stare producătoare de ireversibile goluri...

Precum Emily Dickinson, despre care un exeget american afirma că practica „o cultură a golului”, Sina Dănciulescu ajunge a-şi dubla existenţa sensibilă cu una a vidării, a des-fiinţării. Eul său e dual, compus din impulsurile fiinţei şi nefiinţei, fiecare parte dovedindu-se atrasă către cealaltă: „Eu sînt mereu şi ceea ce nu sînt” (Balans). Bucuria sa e fără putinţă de fixare, aeriană, dezorientată, relevînd mai curînd puritatea morţii decît cea a vieţii: „O bucurie vie fără casă/ tot dau să prind şi ea se îneacă/ fără de drum în nici o parte/ o bucurie vie fără casă/ tot dau să cînt şi ea îmi scapă/ de mine-ndestulată ca-ntr-o moarte/ alienată şi pură” (ibidem).

O negare ontologică separă ceea ce pare indisociabil: „o legătură numai o negare/ cînd s-ar desface ochiul să separe/ apa de rîu/ şi aerul de frunză” (Ci). Din pricina unei defecţiuni (epuizări) a mecanismului universal, axiologia se inversează, puterea devenind slăbiciune iar slăbiciunea devenind putere, într-o perspectivă în care începutul se reneagă, îmbolnăvind eternitatea care s-ar fi cuvenit a-l găzdui: „neîndoielnic/ ceasul în metal// de lujer garoafele/ o zare// puterea lor de a fi doar slăbiciune/ nici certitudinea nu mai separă/ nici zbaterea nu mai devoră// poate că ora este de iubire/ puterea lor fără putere/ şi legătura fără legătură// poate că oră e de cumpănă/ în zero// de neînceput bolnavă o vecie...” (Modulaţie). Feţele golului ce intervine în etapa postparadiziacă sînt aşadar multiple, avînd drept numitor comun un simţămînt de irealizare. Nici o certitudine nu se menţine în plan percepţional, afectiv sau conceptual, în cadrul unei surpări a aparenţelor, care pare a nu mai avea limită, cu atît mai tulburătoare cu cît nu se însoţeşte de gesturi patetice, de o acustică accentuată, ci se petrece într-un mediu potolit, silenţios. Deznădejdea e surdinizată, muzicalizată. O disciplină morală informează poezia, sporindu-i latenţele intrinseci. Prezentul se irealizează aidoma trecutului, se asimilează mediului fantasmatic al acestuia: „Ceea ce ne spunem azi s-a/ petrecut cîndva şi nu se/ mai întoarce acelaşi dorul/ nu se mai întoarce singur/ glasul cerul aurora// ceea ce ne spunem azi s-a/ dus demult demult şi numai/ cîntecul şi ploaia absolvă/ mîinile copilăros de goale/ glasul cerul aurora// ceea ce ne spunem azi s-a/ tras în depărtări stinghere/ între munţi şi între stele/ între noi şi între vorbe/ glasul cerul aurora” (Romanţă). Amplificîndu-se, vidul biografic se arată a fi un vid al Destinului: „Iar e luni/ şi nu m-am mai născut/ iar mă voi naşte din cînd în cînd/ şi pînă să-mi crape ochii/ văd stele vezi...// Numai în copilărie ştiam/ că m-am născut o dată/ pentru totdeauna./ Atunci mi se dădea toată/ promisiunea pe mînă” (Fişă de identitate). Ori într-o variantă mai puţin tăioasă, divulgă funciara inadaptabilitate a fiinţei auctoriale: „senzaţia de a fi atît de nouă/ şi zadarnică/ o cît/ de puţin să nu mă rătăcesc!...” (Realul-risc). Fragilizată, stoarsă de conţinut, existenţa ajunge a se interoga pe ea însăşi, într-un hamletism crepuscular: „Dar cînd vom fi/ nici nu ne e de trebuinţă!/ Cînd vom fi n-are instanţă/ contabilă strictă/ clocită dibaci de buna sau reaua/ credinţă.// Cînd vom fi n-are curajul beţiv/ de stors juruinţe/ frumosul cuminte/ din căruciorul milei împletind/ pe faţă sau pe dos ciorapii/ solidarităţii cupide.// Cînd vom fi cu adevărat/ nimeni şi nimic/ nu ne mai încurcă deciziile./ Cînd vom fi – se mai poate/ vorbi de la inimă la inimă...?” (La modă sînt cuantele). Golul ce absoarbe fiinţa fără scăpare capătă o naivă aură gnomică: „Nimic-nimic n-ajunge pentru veşnicie...” (Tristeţi de sezon). Ori: „viaţa răsare timid te întrebi dacă e” (Tablou de iarnă). Ne putem întreba dacă o asemenea criză, o asemenea depleţiune a eului care nu se mai poate sprijini decît pe umbrele irealităţii, ar putea avea parte de o contrapondere, de o consolare. În măsura în care existenţa eşuează, în care realul se lasă mistuit de gol, cuvîntul poetic îşi ia avînt, îşi arogă libertatea, o libertate solară ce-l echivalează cu sine într-o teurgie estetică: „Prea important Cuvîntul prea izvodit din sine/ prea neînvăţat cu nimeni” (Soare).

Sina Dănciulescu se dovedeşte a fi o poetă de remarcabil har în interiorizarea sa labirintică în jocul său de respingere-atracţie cu golul provocator, al cărei nume se cade scos neapărat într-un mai viu relief. Mai pe gîndul nostru spus: e una din cele mai interesante poete pe care le avem azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara