Tehnologiile modelează gândirea,
nu numai praxisul. Gândirea
algoritmică (a paşilor consecutivi)
e contrapunctată de gândirea
laterală (fixată pe produsul final,
nu pe disciplina paşilor); gândirea
cuantică din fizică e aplicată pieţei
financiare; iar gândirea hypertextuală
raportează textul la [alte] texte.
Există, la o extremă, Biblia cu
trimiteri, convertită în „Biblia cu
linkuri”, iar la o alta, profană, derivate
în genul lui Ulise al lui Joyce. Pe teren
autohton astea ar fi Ţiganiada, Levantul
sau construcţii intertextuale precum
Răposatul Postelnic. ,,Tragedia istorică”
a lui Hasdeu, o piesă „experimentală”,
e construită pe intertext (sau pe
,,inter-structuri”), adică pe „linkuri”
din Sofocle, Aristofan, Euripide, Plaut,
Corneille, Molière, Beaumarchais,
Shakespeare, Goethe. Un deliciu,
pentru gusturile cititorului postmodern.
Ulise, tradus de Mircea Ivănescu
şi editat la Univers &Editura Fundaţiei
Culturale Române în 1996, are peste
500 de trimiteri. Consultarea notelor
devine într-un moment enervantă.
Cum să întrerupi – de 15 ori! –
monologul emoţional al lui Molly
Bloom (respiraţia ei!) de pe cele
patruzeci de pagini… neîntrerupte
de autor? În loc de plăcerea lecturii,
ai „plăcerea” descoperirii legăturilor.
Mă gândeam că o ediţie în format
electronic, cu linkuri interne, ar fi
simplificat lectura. Mă rog, ca chestie.
Uitasem de această idee, când o
colegă care se specializează în valenţele
lingvistice ale hypertextului mi-a
trimis (ştiind că am la îndemână cartea
tipărită) o versiune – în engleză – a
lui Ulise , cu linkuri active. Era
exact ceea ce visam să existe.
Am deschis fişierul şi – ce credeţi?
– linkurile erau, aproape în totalitate,
altele decât notele pe care le aveam
eu, în volumul tradus. Unele erau de
ordin cultural (trimiterea la Psalmul
biblic: „Introibo ad altare Dei” = „Voi
intra la jertfelnicul lui Dumnezeu”),
contextual („Kinch”, porecla pe care
i-o dă Mulligan lui Stephen) sau
enciclopedic, cum e informaţia privind
„tonsura” (untonsured) catolică, cea
cu raderea [creştetului] capului şi
lăsarea unui cerc pilos în formă de
nimb. În acelaşi siaj enciclopedic vine
prima evocare (de ordin hermeneutic)
a Odiseei: butonul „granulată şi
nuanţată ca stejarul pal” deschide
o pagină reprezentând o reconstrucţie
(din stejar pal, desigur) a Calului
Troian, expus la Muzeul Arheologic
din Istanbul. Un alt link indică, regizoral,
că Mulligan vorbea „pe ton de predicator”
în bătaie de joc (nu altcumva). În fine,
cuvântul „Cristina” („este o adevărată
Cristină” – versiunea feminină, ironică
în context, a numelui Crist) e singurul
link comun în pagina engleză şi în
cea tradusă de M. Ivănescu.
Ediţia bucureşteană avea, pe prima
pagină, o trimitere la nota ce comenta
întregul episod „Telemah”, iar altele
explicau numele: Buck Mulligan;
Stephen Dedalus; Cristina. Relaţiile
lui Joyce cu irlandezii şi cu catolicismul
sunt – în ediţia de la Bucureşti – mai
des comentate decât, să zicem, relaţia
lui Ulise cu Odiseea. Cititorul englez
nu avea nevoie de aceste explicaţii,
concentrându-se pe cele cu referire
la textul homeric, iar comentatorul
român (M. Ivănescu) considera (probabil)
legătura cu „originalul” antic nu
numai implicită, ci şi suficient de
explicită.
Îi spun colegei care mi-a trimis
ediţia engleză că o fi existând şi cărţi
cu mai puţine discrepanţe în diferite
ediţii, în ceea ce ţine de trimiteri.
O întreb dacă a consultat Biblia cu
trimiteri, versiune electronică. Îmi
încarcă, imediat, prima la îndemână.
O, Doamne, dar era o ediţie
care profana ideea: toate (toa-te!)
cuvintele erau „colorate în albastru”,
erau linkuri! Accesat, fiecare cuvântbuton
te trimitea la sine însuşi, în
toate contextele. Aflu, de pildă, că
un cuvânt-cheie, cum e Dumnezeu,
se regăseşte în Biblie de 3312 ori (de
2052 de ori – în Vechiul Testament;
de 152 de ori în Cartea lui Iov, dar
numai de 42 de ori în Eccleziastul).
„Bărbat” se întâlneşte de 166 ori (+
de 176 ori cu forma „bărbatul”) , iar
cuvântul „femeie” de 292 de ori (+
de 435 de ori la forma hotărâtă). Insist
în căutare şi obţin – în sfârşit! – de
la navigator (îi spune Elena Ungureanu,
este doctor în filologie şi a scris o
fascinantă carte Dincolo de text:
hypertextul) o Biblie cu linkuri active,
care marchează aceleaşi sintagme şi
versete ca şi Biblia cu trimiteri, ediţia
tipărită (canonică).
Supus deopotrivă semioticii şi
hermeneuticii, textul obţine legitimitate
prin decodificări şi interpretări, care
pot fi atât de diferite! Exemplul la
îndemână e (din nou) Vechiul Testament,
identic pentru iudei şi creştini – iar
parţial şi pentru musulmani – dar
atât de diferit interpretat şi utilizat
ca argument confesional.
Linkurile – note ale cititorului
avizat pe câmpul lecturilor sale –
depind de gusturile şi competenţele
acestuia. Un text ca Baltagul lui
Sadoveanu are un fel de note pe
câmpul cărţii pe care a citit-o Călinescu
şi altele în exemplarul pe care l-a
parcurs, să zicem, Manolescu. Primul
va marca tot ce trimite la Mioriţa,
apoi la dacii arhaici (model arhetipal,
obiceiuri neperimate de milenii), apoi
la „vendeta”, la Hamlet, la Năpasta
şi chiar la Jack London. Linkurile lui
Manolescu sunt altele: Osiris şi
Isis, Antigona, Sherlock Holmes, dar
şi criticii, pe care îi citează frecvent
în context: Călinescu, Perpessicius,
Paleologu, Negoiţescu...
Cantemir pare a fi întâiul autor
român care gândea hypertextual.
Răsfoiesc două ediţii recente: Istoria
ieroglifică şi Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor şi descopăr
câteva straturi de „linkuri” (toate:
intratextuale). Primul este glosarul
din capul romanului, intitulat „Scară
a numerelor şi cuvintelor streine
tâlcuitoare”. Romancierul îi lămureşte
cititorului din epocă sensurile a ceea
ce am numi azi neologisme: „Ironic
(el.) – Cuvânt cu carele lăudăm pe
cel de hulă şi hulim pe cel lăudat în
şagă”. Simetric, la sfârşit, autorul
propune o „Scară a numerelor şi
cuvintelor ierogliceşti tâlcuitoare”.
Explicaţiile sunt deja de ordin
hermeneutic, destrămând borangicul
ţesăturii alegorice. Aflăm numele
protagoniştilor (Pardosul este Iordachi
vornicul, Cameleonul este Scarlatachi
Roset etc.), dar spargem şi coduri
ermetice: „Gândacii” sunt „datornicii
de la Ţarigrad”; „sac de nuci” înseamnă
„voie slobodă, fală deşartă” etc.
În ediţia Hronicului…, Cantemir
indică pe câmp (un link foarte practic)
sursele unor citate, d.ex.: „Ovidie,
Cartea 5, Eleghia 9” (să fie Cantemir
primul traducător al lui Ovidiu în
română?). „Linkurile” din „Scara
lucrurilor şi cuvintelor carile sunt
mai de însămnat într-acest hronic”
sunt de genul: „Saxonii – Niam nemţesc.
Să laudă că se trag din machedoneni.”
Colorarea tuturor cuvintelor în
albastru, transformarea lor totală în
butoane-linkuri, dezleagă nodul
explicitărilor nesfârşite (colindatul
din link în link formează o gândire
fragmentară, fasciculară, zic specialiştii
în hypertext), exerciţiul savant ducând
cititorul departe de textul primar şi
de sensurile sale implicite. Dar există
şi versiunea comentariilor de raţională
necesitate. Doar că linkul poate fi
înnodat nu numaidecât din necesitatea
cititorului de a stabili legături, ci şi
din plăcerea comentatorului de a-şi
etala propriile revelaţii inter-textuale.
Un episod, precum „Proteus” (din
acelaşi Ulise), cu Stephen plimbându-
se pe malul mării, e înţesat de
o mulţime de invizibile butoane
explicative ale amintirilor, dar autorul
nu le accesează (doar le indică locul),
pentru a nu compromite „fluxul
memoriei” (care la Joyce e teatralsecvenţ
ial, nu cursiv-cinematografic,
ca la Proust). Astfel încât, la o altă
extremă, trebuie să ne împăcăm cu
gândul că un text se epuizează odată
cu rezerva de cuvinte folosite de
autor.
P.S. Volumul recent al lui Mircea
Mihăieş este un „link” de la romanul
irlandezului (un pandant, la polul
opus epopeii homerice). Dar cartea
are şi autonomia sa (unii cititori ai ei
nu vor mai ajunge şi la textul lui
Joyce) şi în această ipostază tocmai
romanul ar deveni doar un fel de
ilustrată la cartea lui Mihăieş. Un
link. Nebănuite sunt căile lecturii.
N. red. Linkurile pe care autorul
articolului mi le atribuie nu sunt
ale mele. N-am făcut altceva decât
să trimit la cartea lui Al. Paleologu,
căruia îi aparţin de fapt. (N.M.)
