Ioan Alexandru – Imnele
Transilvaniei, ediţie îngrijită de Ioan
Pintea, cuvânt înainte de ÎPS Andrei,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2015, 311 p + un cd conţinând o
conferinţă a lui Ioan Alexandru la
Castelul din Montcherand, Elveţia,
1991.
Anul trecut s-au împlinit
15 ani de la plecarea
dintre noi a poetului
Ioan Alexandru. O bună
ocazie pentru a ne reaminti
de personalitatea
sa controversată şi, mai
ales, pentru a încerca să evaluăm
ce rămâne cu adevărat din
întinsa sa creaţie.
Două apariţii – eseul „Ce-mi puteţi
face, dacă vă iubesc?!”, de Dan C.
Mihăilescu, şi, respectiv, ediţia Imnele
Transilvaniei* – vin, măcar în parte,
în întâmpinarea acestei interogaţii.
Antologia Imnele Transilvaniei,
îngrijită de Ioan Pintea, se adresează
celor care doresc să revadă şi, eventual,
să revizuiască verdictele criticii din
ultimele două decenii ale regimului
comunist, mai degrabă rezervate (ori
de-a dreptul defavorabile) la adresa
modalităţii poetice practicate de Ioan
Alexandru după volumul Vămile
pustiei, din 1969. Misiune dificilă,
dacă nu imposibilă, mai ales în condiţiile
în care generaţia optzeci a schimbat
codul poetic în uz – unul în care poezia
de factură tradiţională nu-şi mai
găseşte locul –, iar ediţia în sine nu
este una critică, de revizuire a textelor,
variantelor şi structurii operei.
Trebuie spus, mai întâi, că principala
dificultate a reevaluării operei poetice
a lui Ioan Alexandru, dificultate pe
care monografia lui Dan C. Mihăilescu
o surmontează prin rapeluri biografice,
o constituie existenţa simultană a
doi poeţi în aceeaşi operă.
Primul este cel care debutează
furtunos, sub numele Ion Alexandru,
cu volumul Cum să vă spun, în 1964,
şi continuă ascendent cu culegeri ca
Infernul discutabil (1967) şi Vămile
pustiei (1969). Acest Ion/Ioan Alexandru
este, dintre poeţii generaţiei şaizeci,
cel care reface cel mai spectaculos
legătura cu poezia tradiţionalistă
interbelică de bună calitate, aşa cum
fusese ea ilustrată de un Ion Pillat
sau Vasile Voiculescu. Totodată,
poetul modernizează, sub influenţa
mai îndepărtată a lui Blaga şi a poeziei
antice greco-latine, discursul tradiţionalist,
îndepărtându-l salutar de simulacrele
tradiţionale din poezia realist-socialistă
sau de tradiţionalismul agresivlă
trător, deja şablonard, al lui
Mihai Beniuc (din rarele momente
când „poetul productiv ca o uzină”
mai scria poezie).
Acest Ioan Alexandru s-a bucurat
de o receptare favorabilă, din partea
criticii şaizeciste ca şi a unor critici
mai vechi, care l-au consacrat drept
unul dintre cei mai importanţi
poeţi ai momentului. Totodată, ca pe
unul dintre liderii generaţiei, care
a avut curajul de a merge într-o altă
direcţie decât Nichita Stănescu, Marin
Sorescu sau Cezar Baltag.
Dar acest prim Ioan Alexandru
avea să fie substituit de un altul.
După un cuprinzător volum antologic,
Poeme, din 1970, şi o tăcere editorială
de trei ani, poetul avea să revină în
atenţie cu un volum, Imnele bucuriei,
în care îşi modifica drastic reperele
şi formula. El abandona linia modernizării
şi spiritualizării poeziei tradiţionaliste
propriu-zise, în favoarea unui experiment
riscant şi cu finalitate incertă: adaptarea
poeticii şi a semanticii imnului religios,
aşa cum se găseşte el în textele sacre
şi liturgice, la poezia laică. Altfel spus,
poetica şi etosul troparelor şi icoaselor,
în locul celor din Pe Argeş în sus.
Demersul avea să fie prelungit,
fără alterări semnificative, în lungul
şir al volumelor următoare: Imnele
Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei
(1980), Imnele Ţării Româneşti (1981),
Imnele iubirii (1983), Imnele
Maramureşului (1988), ca şi în
postumele Oratoriul lui Constantin
Brâncoveanu şi al fiilor săi (2012)
şi Imnele Sfinţilor Martiri Brâncoveanu
(2014).
Pe al doilea Ioan Alexandru, critica
îl va întâmpina defavorabil, cu puţine
şi regretabile excepţii. Nici experimentul
construirii versului laic pe tiparul
celui religios nu a întrunit adeziunea
pe care Ioan Alexandru probabil
sconta, nici subtextul ideologic –
utilizez deliberat această vocabulă –
al acestor culegeri nu a născut
vreo solidarizare critică, cu excepţia
unora, lipsite de autoritate şi
nefrecventabile, din zona protocroniştilor.
Ceea ce, se-nţelege, nu era de natură
să reabiliteze o poezie şi o personalitate
care, prin accente tot mai greu de
ignorat, se apropia de direcţia culturală
oficială, în latura ei naţionalistă, antimodernă
şi anti-estetică. Poetul
continua să vorbească liber, în conferinţe
şi la cursurile sale de la Facultatea
de Filologie a Universităţii din Bucureşti,
despre chestiuni interzise, dar poezia
şi vecinătăţile sale erau tot mai
îndepărtate de cele ale grupului
estetic, din jurul României literare.
O cronică a lui Nicolae Manolescu
la Imnele Maramureşului, în 1988,
se încheia, de altfel, cu constatarea
derivei estetice a poetului, din ultimele
două decenii, dar toată lumea înţelegea
că observaţia nu se referea doar la
estetică...
De aceea, o ediţie cum este cea
de faţă are o nişă foarte îngustă la
dispoziţie pentru a reuşi o schimbare
de percepţie cu privire la opera şi
personalitatea lui Ioan Alexandru.
Ea reuneşte, pe lângă volumul Imnele
Transilvaniei, cu care se deschide
ciclul imnografic dedicat provinciilor
româneşti, alte imne care au (sau
doar pare că au) legătură cu spaţiul
trans-carpatic, risipite în celelalte
volume. Nu-mi dau seama – întrucât
aparatul critic al cărţii de faţă este
inexistent, dacă facem abstracţie de
gingaşa prefaţă a ÎPS Andrei, Mitropolitul
Clujului, Maramureşului şi Sălajului
– dacă şi în ce măsură au fost cuprinse
toate imnele consacrate Transilvaniei
în volumele anterioare sau ulterioare
celui din 1976. Este evident, însă, că
au fost incluse destule care au de-a
face cu tentativa imnico-religioasă
inaugurată de poet în 1973, dar nu
neapărat cu Transilvania, de la Imnul
lui Mihai Eminescu la Toamna şi
de la Ulvinei la Floarea soarelui.
Avantajul unui filtru mai larg, care
face loc unor poeme mai puţin debitoare
naţionalismului oficial, este anulat
de dezavantajul defocalizării selecţiei,
care nu mai justifică decât parţial
titlul de pe copertă. Probabil că autorul
ar fi aprobat demersul, şi nu numai
dintr-o evidentă stimă faţă de Ioan
Pintea, împreună cu care realizează,
în 1984, şi un interesant dialog, care
închide prezenta ediţie.
Mă întreb, totuşi, în ce măsură
această dilatare a marginilor ciclului
transilvan nu constituie o deformare
a însăşi structurii operei lui Ioan
Alexandru. Deformare care nu se
produce ca urmare a aplicării unui
criteriu unitar: o parte din poemele
din afara sumarului original al Imnelor
Transilvaniei sunt introduse aici
datorită legăturii lor referenţiale
cu spaţiul de dincolo de Carpaţi, altele,
însă, sunt prezente ca urmare a unei
decizii de gust, estetic şi/ sau teologic,
a editorului.
Absenţa aparatului critic face
dificilă utilizarea ediţiei, chiar şi de
către cititorul sau criticul dispus să
mai dea o şansă ultimului Ioan
Alexandru, prin identificarea unor
similitudini cu primul. Nu putem nici
măcar evalua cât reprezintă, cantitativ,
imnele Transilvaniei în ansamblul
„proiectului” imnografic al provinciilor
istorice româneşti.
Rămâne, din fericire, textul în
sine. Care ne oferă, dacă nu probele
că receptarea critică din epocă a greşit
când a respins formula imnică propusă
de poet (căci nu a greşit deloc), măcar
unele „insule” de poezie adevărată,
în mâlul dezolant al unui discurs
adesea delirant şi mai cu seamă
desuet. Versuri ca „Nimeni nu scapă
de rana din înalt/ Vom fi bolnavi cu
toţi o săptămână/ Până s-o pierde
aurul în prund/ Şi cerul s-o prelinge
în ţărână// Linţolii uriaşe lumina s-a
lăsat/ Trândavă peste lume din vecie/
Şi nu se-ntoarce-n slavă de pe noi/
Până orbim cu toţi în bucurie” numai
Ioan Alexandru le putea scrie, semn
că e legitimă căutarea de asemenea
geme, în noianul de poezie proastă
din care se alcătuieşte creaţia sa
de după 1969. Ele sunt numeroase
şi depun mărturie că, în pofida derivei
de care vorbea Nicolae Manolescu,
poetul autentic care fusese Ioan
Alexandru nu murise.
Ediţie pioasă, dar complet ne-critică,
Imnele Transilvaniei ne oferă,
înainte de toate, şansa reîntâlnirii cu
poezia unui autor controversat, dificil,
totuşi greu de ignorat în istoria
literaturii noastre postbelice. Chiar
şi pentru atât, Ioan Pintea, ca editor,
şi cei care au sprijinit financiar tipărirea
cărţii (Consiliul Judeţean Bistriţa-
Năsăud, prin Biblioteca Judeţeană
„George Coşbuc”), se cuvin încurajaţi
să continue, în direcţia unei adevărate
ediţii Ioan Alexandru.
