Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Imagini şi ipocrizii de Paşti de Pavel Şuşară


I

Demult, demult, pe cînd mă îndeletniceam asiduu cu alimentarea graţioasei rubrici Telecomando, astăzi pierdută şi ea, ca atîtea altele, prin labirintele tranziţiei, am scris un text pascal despre mai vechea mea pasiune, Andreea Marin. Acum, în preajma unui alt Paşti, dar într-o lume care nu s-a schimbat aproape cu nimic, m-a mînat ispita din nou să trag cu ochiul la surprizele aceleiaşi dive care nu mai poate oferi absolut nici o surpriză. Pentru conformitate, iată cum se înfăţişează, deja istoricizate, în preajma celei mai importante sărbători a creştinătăţii,



Surprizele... Învierii

Cu riscul de a fi trecut fără prea multe menajamente în categoria misoginilor şi cu bucuria sinceră că acest fapt se va transforma în privilegiul de a dovedi contrariul, nu m-am putut abţine, doamnelor şi domnilor, şi am păcătuit din nou, chiar în seara minunată a Sîmbetei mari. În vreme ce ucenicii plîngeau risipiţi şi înspăimîntaţi, în timp ce sfintele femei boceau îndurerate şi-şi sfîşiau amarnic veşmintele cernite, taman pe la ceasurile în care soldaţii romani picoteau lîngă lespedea grea de piatră şi trupul Mîntuitorului, eliberat de giulgiu-i şi uşurat de povara pămîntescă se pregătea să lase mormîntul pustiu, eu, îmboldit bag seama de vreun gînd potrivnic ori de cine ştie ce pornire vrăjmaşă, dacă nu cumva, Doamne fereşte, chiar de amîndouă, m-am uitat la... Surprize, surprize... Adică, asta e, s-o spunem pe şleau şi fără fasoane, m-am chiombit la Andreea Marin. Şi iarăşi vin şi zic, adică repet şi întăresc cele mai la deal dezvăluite, că de aici mi se va duce mie buhul de nesimţitor şi de misogin. Pentru că, mărturisesc sincer şi chiar cu mîna pe inimă, oricît aş încerca, oricît mi-aş impune prin puterea voinţei, contactarea optică a Andreei Marin, recunosc, după un frison efemer, ca acela de saună, nu reuşeşte să mă emoţioneze mai mult decît un borcan de circulaţie părăsit. Cu toată frumuseţea ei ireală, de păpuşă evadată dintr-un muzeu de ceară, cu toată unduirea, e drept, uşor rigidă, a trupului său prelung şi cu semne vizibile de împlinire, oarecum asemănător cu acela mai consacrat al compatrioatei sale Daniela Condurache, în ciuda vestimentaţiei mereu asimetrice, transparente şi decoltate, degeaba, Andreea Marin continuă să fie o figură inumană, vreau să zic ne-umană: un fel de Data din cunoscutul serial cu aventuri extragalactice. Încercarea ei sinceră de a zîmbi eşuează totdeauna în rictus, dorinţa de a-şi dovedi mobilitatea în dans seamănă suspect cu un muget arhaic al fertilităţii, după cum curtoazia de gazdă ipocrită şi aplecarea profesională şi impudică spre suferinţa comercializată a celuilalt sînt prilejuri cinice de autoflatare şi pretexte egoiste de a marca diferenţa. Şi pentru că recenta ediţie a Surprizelor..., cea de la care mi se va trage mie bănuiala de misoginie, tot a avut ea loc în preajma Învierii, duhul umanitar al Andreei a îmbrăcat deodată straie bisericeşti şi a luat azimutul pe o mănăstire din nordul Moldovei. Cu maica stareţă în studio, smerită prin rol şi plină de sfiiciune în faţa reflectoarelor şi a figurantelor cu fustiţa de un deget şi cu picioarele cît Parîngul, concitadina lui Luca Piţu s-a preschimbat subit într-un fel de Doică Tereza (adică o Maică Tereza precoce) şi s-a pornit pe danii ca la inundaţii. La un semn aruncat către culisele abundenţei, au început să curgă spre sfîntul lăcaş cam de toate: de la banalul cazarmament şi pînă la rîvnitul clopot de care mănăstirea avea atîta nevoie şi care, în mod sigur, după cum arăta, nu-i va fi de nici o trebuinţă. Dincolo de circumstanţa pascală, care ar putea oferi o explicaţie, rămîne, totuşi, o întrebare tulburătoare: de ce oare vestalele noastre, a se rememora aici şi cazul Mihaelei Rădulescu, sînt cu atît mai bisericoase cu cît sînt mai sumar îmbrăcate? Dacă în privinţa Mihaelei m–am cam pierdut în ipoteze, în cazul Andreei lucrurile par destul de clare: după ce s-a mîntuit de povara civilă a căsătoriei, sufletul ei, aşa, delicat şi invizibil cum e el, pare a o trage, în pofida trupului greoi şi îndărătnic, direct către taina hierofaniei, cu alte cuvinte către penumbrele moi şi aromate ale chiliei. Dacă presupunerea mea se va adeveri, am scăpat amîndoi, adică şi eu, şi Andreea: Eu, de suspiciunea misoginiei, pentru că nu se cuvine să freamăţi în vecinătatea unei sfinte, fie ea şi incipientă, Dînsa, ca să mă exprim în idiom bahluian, pentru că doar monahismul şi un lanţ vîrtos de canoane ar mai putea-o izbăvi, de grelele păcate ale făţărniciei, ale vanităţii, ale... etc.etc.etc. Amin!



II



Dacă aşa arăta, pe atunci, în studiourile televiziunii naţionale, bisericoasa Andreea Marin, nici în ziua de astăzi expoziţiile de artă creştină, rod al aceloraşi împrejurări, nu arată prea încurajator. În situaţia în care şi mediile, şi sălile de expoziţii sunt împinse de marile noastre sărbători în ridicol şi în grotesc, cine să fie vinovat? Au sărbătorile însele vreo vină că generează astfel de fenomene sau cumva, doamne fereşte, ipocrizia noastră este atît de mare încît nu suntem în stare nici să trăim şi nici să înţelegem ceea ce ne prefacem cu atîta emfază că aşteptăm cu sufletul la gură? Pentru că, pînă la urmă, aşa ne-am comportat tot timpul. Dar dacă înainte de 1990 sărbătorile oficiale erau întîmpinate stereotip cu expoziţii foto-documentare şi cu scheme grafice ale succeselor în producţie din ultima perioadă, după 1990 exact acelaşi comportament a fost dirijat către marile sărbători creştine la care s-a primit, pe neaşteptate, slobozenie. Dintre acestea, aşa cum era şi de aşteptat, Crăciunul şi Paştele ocupă un loc privilegiat şi dezvoltă un ceremonial cu totul ieşit din comun. În mod reflex, în preajma lor se mobilizează o amplă recuzită etno-simbolică şi tot ceea ce este considerat tipic din punctul de vedere al mesajului şi al expresiei îmbracă instantaneu haină festivă şi primeşte o înaltă acreditare culturală. Cum în această perioadă, printr-un miracol al astronomiei, întreaga suflare creştinească, indiferent de confesiune, a sărbătorit simultan nu mai puţin miraculoasa Înviere a Mîntuitorului, şi interesul organizatorilor noştri de expoziţii s-a făcut părtaş la acest minunat eveniment, fixîndu-şi cătarea pe mesajul pascal şi pe formele culturalo-simbolice ale acestuia. Consecinţa unui astfel de interes legitim sunt obligatoriile expoziţii de icoane, şi nu numai, deschise pavlovian cu asemenea prilejuri. Că aceste expoziţii sînt circumstanţiale şi conformiste, fără o pregătire prea insistentă şi fără o cercetare prea elaborată, se poate observa din prima clipă.

Plasată în contextul interesului contemporan pentru formele simbolico-artistice religioase, producţia de icoane are, în sine, dar şi în ambientul expoziţional propriu-zis, un statut destul de bizar. Ea este pe jumătate un act gratuit şi laicizat, un stereotip iconografic şi atît, asimilat mai degrabă creaţiei plastice în general, pe jumătate o încercare ingenuă (dar şi niţel interesată) de comunicare cu lumea neîntinată a reprezentărilor religioase. În afara unei specializări stricte şi a unui program spiritual sever, aşa cum era altădată producţia de icoane, ceea ce se expune acum intră mai curînd într-o categorie de subproducţie artizanală şi în condiţia estetică a surogatului de tipul artă naivă de expresie populară. Cu precădere icoanele pe sticlă, în cea mai mare parte absolut irelevante din punct de vedere artistic, imposibil de localizat stilistic altfel decît prin mimetismul greoi faţă de precedentele istorice (Nicula, Gherla, Făgăraş, Braşov) chiar mizează explicit pe o ingenuitate nu o dată şarjată pînă la ostentaţie, în vreme ce icoanele pe lemn au mai curînd năzuinţe canonice şi exigenţe de atelier specializat. Dar dincolo de aceste caracteristici imediate este greu de stabilit cît mai este icoană în aparenţa şi în substanţa acestor produse care aspiră mai curînd la o valorificare imediată în spaţiul public (sală de expoziţie sau magazin de suveniruri) decît la o funcţie simbolică şi la o corespunzătoare utilitate liturgică. Iar faptul că printre semnatarii acestor icoane, un fel de creatori anonimi care acceptă ca pe o fatalitate a lumii de astăzi căderea în particular şi degradarea prin identitate, figurează şi cîţiva autori consacraţi de pictură naivă şi profană, spune destul de mult despre contextul estetico-moralo-spiritual în care mai funcţionează acum acest străvechi şi misterios amestec de meşteşug, penitenţă şi devoţiune. De altfel, aceste expoziţii nici nu mai sînt în mod strict de icoane, ci o demonstraţie mai largă de vigilenţă festivă închinată iconografiei şi obiceiurilor pascale în general, pentru că alături de scenele canonice ale răstignirii, ale coborîrii de pe cruce, ale punerii în mormînt etc. sînt şi lucrări de pictură populară şi naivă pur şi simplu, în a căror construcţie hieratica postbizantină este înlocuită cu naraţia hazoasă despre sărbătoare, miel, cîine, biserică şi popă, prezenţe în primul rînd anecdotice şi groteşti şi într-o mult mai mică măsură receptacule pentru lumina dumnezeirii şi buni conductori pentru voltajul înalt al trăirii mistice. Cît de necesare mai sînt astăzi aceste expoziţii şi cîte şanse reale mai au ele într-o lume în curs de normalizare sînt întrebări cu care n-ar trebui, poate, să ne tulburăm tihna tocmai acum. În aşteptarea răspunsului care, iată, a şi venit, problema esenţială rămîne aceea de a nu face, totuşi, pînă şi din sărbătorile noastre legitime, aşa cum am fost învăţaţi decenii bune la orele de dirigenţie şi la marea şcoală de estetică naţională, pe numele ei Cîntarea României, pretexte pentru un nou conformism!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara