J.M. Coetzee,
Jurnalul unui an
prost, trad. de
Irina Horea,
ediţia a doua,
Bucureşti, Editura
Humanitas, 2015.
Scriitorul ca purtător al
vocilor ancestrale, scriitorul
ca reprezentant al
poporului său, scriitorul
ca mesager al unui statement
artistic şi social,
scriitorul ca actor al propriilor
opinii – toate aceste
„definiţii” se îmbulzesc pe
scena mentalităţii contemporane
despre omul de litere.
La nivelul literaturii şi al artei,
globalizarea – sau, mai bine spus,
constructul mental de tip globalist –
a creat scriitorului acest statut ca un
mozaic de identităţi care aparţin din
ce în ce mai mult societăţii şi din ce
în ce mai puţin operei. Dacă e să judecăm
după ceea ce oferă Internetul şi
piaţa târgurilor de carte, scriitorul e
autor premiat, e vedetă globală, e
conferenţiar, e militant, e un idol ale
cărui cărţi rămân uneori mai curând
o anexă a personalităţii şi a discursurilor
sale. Desigur, acest mod de a se prezenta
în lume nu e cu totul nou şi nici nu e
o caracteristică exclusivă a epocii
actuale – un poet romantic revoluţionar
ca Byron, de pildă, ar corespunde
aceleiaşi scheme în care icon-ul artistic
ajunge mai radiant decât arta. Totuşi,
ceea ce e cu adevărat specific zilelor
noastre sunt amploarea şi mijloacele
propagării acestui fenomen (promovarea
asiduă pe reţele de socializare şi
site-uri). Transformarea scriitorului
într-un aparat literaro-politic (oricât
de străină îmi este această expresie!).
În zilele noastre, scriitorul se aseamănă
acelor zei mitici pomeniţi de James
Frazer care erau dezmembraţi şi împărţiţi
credincioşilor, împrăştiaţi în natură,
ofrandă pentru cei care le aduc ofrande
şi le acordă premii prestigioase.
Bunăoară, din antichitatea greacă,
gânditorul (filosoful, omul-care-scrie)
era conceput ca cetăţean implicat în
agora, prezenţă vie şi întrucâtva imanentă
ei. Însă, intuitiv, putem sesiza o diferenţă
între efigia de atunci şi cea de acum
– aceea fiind o societate mult mai
restrânsă, gânditorul reuşea s-o cunoască,
s-o cuprindă, să i se adreseze direct,
şi – prin ea – să-şi dobândească un
suflu personal. Pe când, în societatea
de azi, între scriitor şi lume pare să se
insinueze un văl impersonal în care
toate problemele mapamondului şi ale
istoriei sunt amestecate şi ciuruite.
În jurul acestei realităţi se coagulează
tensiunea din romanul Jurnalul unui
an prost. Chiar dacă nu e singurul care
vorbeşte despre instanţele scriitorului
în agora globală, Coetzee transformă
acest subiect într-unul proeminent
scrisului său şi naturii sale de om şi
creator. Ca sud-african descendent al
afrikaanderilor, strămutat la bătrâneţe
în Australia, exponent al post-colonialismului
literar, el se vede, implicit,
un purtător de cuvânt al divergenţ
elor dintre populaţiile indigene
şi europenii mai târziu stabiliţi
acolo. Peste propria reverie şi percepţie
a Africii de Sud natale, se suprapune
realitatea străinului (alteritatea urma-
şilor europeni pentru indigeni şi,
totodată, alteritatea celor din urmă
pentru colonialişti). Romanele lui devin
tocmai această membrană vulnerabilă
– şi uneori de nedepăşit – între unii
şi ceilalţi, între tradiţii şi politici şi
conflicte. Astfel că e aproape imposibil
pentru Coetzee să nu preia acea
personalitate socială a scriitorului
descrisă mai sus. În acelaşi timp, însă,
această imagine sau poziţie nu arată
doar responsabilitatea (insuflând la
rându-i responsabilitate oamenilor de
cultură), ci – adesea – poate denigra
în vedetism. Atunci scriitorul pare mai
degrabă o marionetă a propriei efigii
în spaţiul politic. (După cum apare
în romanul Elizabeth Costello, unde
protagonista eponimă – o scriitoare
australiană în vârstă – reflectează
asupra naturii creatorului în lumea
actuală.) Să fie scriitorul doar un militant
al unor cauze pe care nici el nu le
mai cunoaşte, sau să fie el doar un
militant al propriilor opinii, al propriului
Weltanschauung?
Romanul de faţă e şi un astfel de
jurnal de Opinii tranşante (numele
primei părţi), reeditat poate nu întâmplător
la zece ani de la „anul prost” trasat
în carte (2005-2006). Textul se desfăşoară
pe trei paliere: primul, cel de sus –
al meditaţiilor bătrânului Senor C (alterego-
ul lui Coetzee) despre o arie vastă
de probleme contemporane, cel de
mijloc – al poveştii sale despre relaţia
dintre el şi dactilografa acelor meditaţii,
în fine, cel de jos – al impresiilor
dactilografei Anya despre bătrân şi
despre relaţia cu iubitul ei, Alan. (Şi
tot în jurul anului 2005 şi a contextului
realegerii lui Bush se roteşte şi romanul
lui Philip Roth, Fantoma iese din scenă,
cu un triunghi amoros similar – dintre
un bătrân scriitor, o tânără şi soţul
acesteia – roman pe care-l recomand
pentru comparaţie). Această arhitectură
face ca fiecare dintre cele trei „zone”
să fie infuzată de celelalte, iar deasupra
evenimentelor şi ciocnirilor triunghiului
amoros să fie emanate (ca dintr-un
megafon suspendat) părerile scriitorului.
Iar aceste păreri, care vizează cele mai
diverse subiecte, au forma unor grenade.
Voi da doar câteva exemple:
Statul, care în viziunea lui Senor
C, ar fi mai bine să nu existe; anarhismul
care ar diminua conflictul cu autoritatea
statală; terorismul islamic care ar putea
primi nuanţa unui soi de eroism; critica
vehementă a administraţiei Bush;
faptul că Al Qaida ar fi mai mult un
mit creat de americani; critica măcelăririi
animalelor; şi altele şi altele.
Predominant, acest opinii sunt
de natură politică, pigmentate copios
cu o viziune de stânga (autorul lor
se revendică, în fond, de la mişcarea
de stânga), viziune ce arată candoare
şi înţelegere pentru teroriştii musulmani,
pe când, adevăratul fundamentalism
îl consideră a fi fundamentalismul
creştin. Mai mult decât atât, într-una
dintre meditaţiile sale, stângiştilor li
se adaugă atributul „idealişti” – ei sunt
reprezentaţi sub acea aură (deja ultrastereotipizată!)
de umanişti blânzi care
luptă pentru om, care doresc doar
binele, a căror imaginaţie e mereu
înaripată de idealuri de armonie, câtă
vreme tot ce înseamnă viziune de
dreapta e redus la manageri lacomi şi
hrăpăreţi sau politicieni corupţi şi
criminali. Inepuizabilă cupa corectitudinii
politice!... Cu toate astea, nu chestiunea
politică propriu-zisă mă interesează
aici, nici să analizez teoriile stângii sau
dreptei, cât mai mult imaginile (ambalajele)
cu care Coetzee înveşmântează aceste
direcţii în roman. Neîndoielnic, ele
capătă o alură caricaturală – intelectualul
Senor C, exponentul stângii, primeşte
o poziţie – e drept, naivă – dar totuşi
benignă, pe când rivalul său, Alan,
brokerul avid de bani, exponentul unei
viziuni de dreapta, e demonizat, un
personaj agresiv şi plat, care-şi ţine
iubita mai mult ca pe un obiect sexual.
Acum, indiferent de opţiunea politică,
n-ai cum să nu vezi că asemenea tuşe
exagerate, brute, şi antagonisme
grosolane nu pot fi tocmai materialele
unei ficţiuni de calitate. Dar şi Coetzee
ştie bine acest lucru şi – deşi nu se
dezice chiar total de tezismul stângist
– şi-l nuanţează abil. Îl jonglează prin
intermediul personajului Anya şi a
viziunii ei (căci, nu-i aşa, doar elementul
feminin poate fluidiza şi modela
mentalitatea masculină şi, în definitiv,
creaţia!). Pe măsură ce se derulează
cele trei „zone” ale textului, dactilografa
e cea care, treptat, îl introduce pe Senor
C în lumea văzută de ea diferit (în ceea
ce înseamnă dezonoarea pentru o
femeie, o dimensiune ininteligibilă
la nivel teoretic pentru un bărbat),
şi-l determină să renunţe la „opiniile
tranşante” (dar impersonale) pentru
a-şi consemna opiniile intime. Influenţa
ei face ca a doua parte a romanului să
conţină în locul meditaţiilor sociopolitice
un jurnal adevărat, personal.
După cum însuşi Senor C mărturiseşte,
„ceea ce a început să se schimbe de
când am intrat în orbita Anyei nu sunt
opiniile mele ca atare, ci opinia mea
despre opiniile mele. (…) Văicăreli.
Răbufniri. Blesteme”. Aşadar, treptat,
intelectualul realizează că toate acele
păreri (alcătuite pentru o culegere
publicată în Germania în care urmau
să contribuie diverse somităţi ale culturii
contemporane) devin piei ce năpârlesc,
discuţii despre realitate care îmbâcsesc
tot mai mult realitatea; polemici cu
„vremurile întunecate” care nu fac
decât să întunece şi mai mult ochiul.
Şi nu doar ochiul, ci şi spiritul scriitorului.
„Într-una dintre aceste zile, o oficialitate
a statului îmi va prinde o panglică
pe pieptul scobit şi asimilarea mea
în societate va fi completă. Homais,
c’est moi” (notează bătrânul în fragmentul
Despre viaţa de scriitor). Precum celebrul
K. al lui Kafka (căruia Coetzee îi este
tributar), Senor C se regăseşte aruncat
în anonimat, desfigurat de efigia lui
de scriitor ca purtător de cuvânt al
lumii. Şi, precum în cazul lui Ulrich al
lui Musil, el îşi dă seama că a fi un om
cu opinii complexe nu presupune să
fie şi un om cu însuşiri. (Referirea la
Musil nu e întâmplătoare, Coetzee
având un eseu despre scriitorul austriac
– şi, ar fi interesant de studiat înrudirea
lor la nivelul personajelor.)
Totuşi, care ar fi soluţia? E posibil
în ziua de azi ca un scriitor să mai stea
în vechiul turn de fildeş? În fond, şi
acea însingurare glacială şi turnul
de fildeş pot la fel de bine să fie doar
poze, cum şi imaginea de scriitor –
conferenţiar – vedetă politică a
umanismului tot spre o poză tinde, iar
aceste două versiuni sunt cele care
polarizează ficţiunea lui Coetzee,
instanţe imposibil de reconciliat.
Romanul oferă o altă perspectivă, opusă
lor. Într-unul din fragmentele dinspre
final ale primei părţi, Senor C dezbate
autoritatea scriitorului asupra propriei
scriituri. În pofida morţii autorului,
predicată de Barthes, el consideră
că „misterul autorităţii lui Tolstoi şi al
autorităţii altor mari scriitori rămâne
neatins. (…) Autoritatea nu poate fi
predată, nu poate fi învăţată. Iată un
adevărat paradox”. Modul, flerul, prin
care un autor îşi impune lumea de la
primele rânduri şi o impregnează în
pagină – acela e idealul de recâştigat
pentru scriitorul contemporan. Nu e
vorba de capacitatea retorică (căci
ea în sine nu dă măsura unei opere
sau a creatorului ei), ci de acea prezenţă
pe care scriitorul reuşeşte s-o încrusteze
în cuvinte pentru a le face imagini,
evenimente şi destine. Nu un
Weltanschauung al opiniilor şi al
tezismului personal, ci un Weltanschauung
împărtăşit, pus în joc – lucru prin care
Coetzee, dincolo de efigia de campion
al umanismului, e un scriitor de calibru
pe care traducerea Irinei Horea, fidelă
în literă şi inspirată în spirit, îl redă cu
virtuozitate.
