Cărţi precum Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006), Probleme personale (2009) sau Intimitate (2013) se înscriu printre realizările cele mai notabile ale poeziei româneşti contemporane, lirismul Angelei Marinescu fiind perceput ca unul de substanţă, de vervă vizionară şi de pregnanţă metafizică. Ajunsă la etapa ediţiei definitive, poezia Angelei Marinescu (Subpoezie. Ediţie integrală, de autor. Editura Charmides, Bistriţa, 2015; vol. I; cu o prefaţă de Al. Cistelecan) se înscrie pe harta neoexpresionismului românesc postbelic, alături de poezia lui Ion Mureşan, cea a Martei Petreu sau a lui Aurel Pantea, ca să reduc paradigma neoexpresionismului de azi la doar câteva nume.

Nicolae Manolescu relevă, în Istoria critică a literaturii române, caracteristicile acestei poezii „de analiză”, observând că „autoscopia lirică, veritabilă disecţie a sufletului, seamănă cu un examen de sine minuţios şi plin de cruzime. Egocentrică şi obsesivă, poezia aceasta îşi întoarce faţa de la o natură descărnată, carbonizată, spre fiinţa proprie, explorând-o cu o cruzime fără seamăn, scormonindu-i măruntaiele, în acelaşi timp cu voluptate şi cu oroare”.

E o poezie atinsă de înfiorările neantului, de revelaţiile negativităţii şi de tentaţia ireverenţei, într-o diagramă a detentei metafizice, la care, de altfel, chiar poeta făcea referire, într-un text programatic din 1986: „Lirismul pe care îl pot concepe este lirismul care poate fi atins prin interiorizarea metafizicii limbajului propriu până la implozie. De fapt, cea mai importantă caracteristică a metafizicii (şi care abia în acest secol a devenit evidentă), singura care mai poate fi luată în discuţie, este aceea a individualităţii ei intrinseci. Dacă fondul metafizicii ar putea fi «nimicul» (Heidegger) atunci acest «nimic» este chiar fondul primitiv, confuz şi enorm al instinctelor.” Pe de altă parte, spre deosebire de exegeţii care au accentuat asupra nucleului semantic al aneantizării şi negativului, Ştefan Borbély consideră că relevantă e funcţia de recuperare a resorturilor nihilismului, precum şi regăsirea unei căi spre plenitudine şi extaz ontologic: „nu golul sau neantul guvernează această fervoare a sublimării visceralului în spiritual, ci, dimpotrivă, dramatica, chiar tragica voinţă de a le face pline la tot pasul, de a le trăi ca plenitudine”. Desigur, se poate glosa îndelung cu privire la premeditarea viziunilor, cu privire la ardenţa geometrică a spasmelor refulate în text, la diversele forme de experimentare a jocului poeziei cu sinele şi cu instanţele imaginarului sau ale transcendenţei („stau în genunchi în interiorul unui câmp pătrat/ cu marginile exacte”, scrie poeta, undeva). Cert este că voinţa de sistem liric, de geometrizare a trăirii, de încapsulare a emoţiei în percepţie autoreferenţială conduce lirica Angelei Marinescu spre o gramatică a fiinţării fracturate, girate adesea de fantasmele cerebralului, ale preciziei, ale unei geometrizări a senzaţiilor, pe care unele poeme o asumă, mai mult sau mai puţin declarativ („spasm de o precizie metafizică”; „creier desprins definitiv”, „mâinile introduse în creier/ cu precizie violetă, de sânge”).

Poezia Angelei Marinescu se regăseşte, de cele mai multe ori, la confluenţa dintre trăirea nudă, care mobilizează la extrem fantasmele şi fervorile eului, şi angajarea lucidă în construirea/ deconstruirea propriilor viziuni, într-o scriitură radicalizată şi neconcesivă, ce incizează cu rigoare geometrică arhitectura fluctuantă a suferinţei. Putem afla, dincolo de această voluptate a contrariilor care se bifurcă, şi o reinventare de sine prin legitimarea metafizicii ca interconexiune a intelectului şi senzorialităţii, poeta însăşi considerând, într-un text din 1986 (apărut în revista „Vatra”) că „numai în prezenţa instinctului este posibilă devenirea metafizică […] Şi fără metafizică poezia rămâne doar literatură.” Singurătate, umbră, cenuşă, moarte, adormire, boală, visceralitate, dezgolire, negativitate, aceştia sunt termeniicheie ai poeziei Angelei Marinescu, al cărei orizont imaginar este dificil de surprins în grila hermeneutică a unei singure interpretări. Autenticitatea şi nihilismul, pe care Al. Cistelecan le percepe drept trăsături categoriale ale lirismului Angelei Marinescu trebuie completate cu o alta, anume luciditatea, radicalismul unei raţionalităţi nedisimulate, ce decurge tocmai din nevoia de autoclarificare interioară, chiar dacă poeta îşi resimte, uneori, propria poezie sub specia unei narcoze ultragiante („M-am drogat cu poezia mea ca şi cum mi-aş fi introdus în vene heroină”). Într-un text emblematic, ba chiar, pe alocuri, programatic (despre cum apuc taurul iubirii de coarne), se revelează tentaţia reculegerii în faţa unei realităţi paupere, cu sensuri care explodează, revelându-şi aura tragică, într-o cerneală anticalofilă a damnării şi captivităţii dramatice: „scriu mic. mic şi negru. abia m-am apucat de scris/ de câteva minute. la bătrâneţe explodează sensul./ am o suprafaţă din ce în ce mai mare./ am o suprafaţă ciudată. e suprafaţa mea, negrul ia foc.” Trebuie, în acelaşi timp, să remarcăm amprenta biograficului, cu inflexiunile bolii, ale suferinţei, asupra conştiinţei poetice, într-un „limbaj al dispariţiei”, cum îl numeşte chiar Angela Marinescu („Aşa percepeam eu necunoscutul atunci, în tinereţea mea inexpugnabilă, ca pe ceva de un erotism straniu, impregnat de o suprafaţă compactă de intensitate a vieţii atît de mare, încît mă înroşesc şi acum de ruşine gîndindu-mă cum percepţia pădurii se suprapunea peste imaginea mesei de operaţie şi mă împingea pe mine înăuntrul pădurii sau al mesei aberante ca într-un spaţiu şi un timp virtual, nemuritor şi perfect tangibil”).

O notă aparte şi, în acelaşi timp, o turnură nouă a scriiturii şi viziunii regăsim în poemele din volumul Probleme personale (2009), unde se produce o reducţie la esenţialitate a vocii poetice, care capătă un timbru auster, scuturat de ornamente, descărnat, dar şi o inflexiune narativizantă, prin care accentul este plasat asupra exteriorităţii, chiar în cadrul unui autoportret deghizat, cum e cel din Nu putem judeca realitatea cu bun simţ („când arzi o floare roşie între picioare se apropie moartea / te sufoci şi vomezi / peste grădini degradate/ frica faţă de poezia bătrâneţii,/ o reptilă ce-ţi taie răsuflarea,/ o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de-o femininate masculină / bătrâneţea e o cârpă pe care o foloseşti după consumarea/ unui act homosexual/ o cârpă contorsionată ca o rufă/ o cârpă pe care o arunci în anusul/ subminat de sânge al lesbienelor)”. Un text emblematic pentru scriitura atipică a Angelei Marinescu, pentru poetica fracturii şi a traumei pe care o practică autoarea, în curat spirit neoexpresionist, este Tadzio (titlul, cu rezonanţă livrescă evocă personajul din Moartea la Veneţia), o diagnoză precisă a revelatoriei antinomii rană/ extaz, trăire nudă/ transfigurare, neant al simţurilor/ frenezie viscerală: „Tadzio atingere fluidă frumuseţe mi-e sete direct din craniu/ fără să urmăresc precizia dorinţei/ de a fi absenţă în spaţiul întunericului// sinucidere cu moarte indusă absolut animalică/ nu-mi lăsa oboseala fizică/ în mâinile prea singure/ nu mă abandona ţie însuţi/ copil făcut nu născut//...// Tadzio eşti perfecţiunea imperfectă/ eşti corpul fără organe al nopţii mele/ din care ai plonjat ca o floare de diamant/ tu eşti repetiţia şi diferenţa/ din spaţiul plin de pereţi ai singurei mele camere/ în care tu mi-ai dat voie să exist/ doar că existenţa mea este absenţa/ copil al serii şi al nopţii/ şi al unei dimineţi ce miroase ca o piele de înger/...//”. Tot în acest volum, un text precum Poemul cel mai de jos revelează forţă a viziunii, predestinare a damnării şi o întreagă revelaţie a căderii ca paradigmă existenţială primordială: „mamă, simt respiraţia ta, în ceafă./ sunt, într-un anumit fel, creaţia ta./ sunt, de fapt, sută la sută, creaţia ta./ ai fost o extraterestră/ ce m-ai determinat să fiu o intraterestră./ am penetrat, cu toată forţa, orice/…/ am fost un obstacol/ programat de tine, mamă./ mi-ai pus la încercare plictiseala şi furia./…/ ai stat mereu între mine şi poezia mea şi de aceea/ cei ce mi-au căutat cu lumânarea, în nopţile mele/ de fată bolnavă, lacrimi de piatră în poezia mea de piatră,/ nu au găsit nimic./ pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine,/ pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitatea/ să sug lapte hrănitor,/ aşa cum am supt de la tine,/ până la epuizare./ pe nimeni nu am înjurat aşa cum te-am înjurat pe tine,/ ca la uşa cortului. m-am certat numai cu tine, mamă./ cât de vulgară am putut fi cu tine şi numai cu tine, mamă./ acum, că nu mai eşti, sentimentul inutilităţii îmi dă târcoale,/ ca un câine stau pe/ mormântul tău/ şi urlu la lună din ce în ce mai stins”.

Pe de altă parte, ce poate fi această tentaţie a exhibării traumei, a iluminării rănii, decât conştiinţa unei posibilităţi de redempţiune prin suferinţă, o travestire a atrocelui în semnificaţie poetică: „învăluitoare lamă de cuţit, rodul tău fulgerînd în neant o clipă,/ Lumina de nesuportat ce-şi lipeşte obrazul de argintul rece/ Şi răcoritor, trăindu-şi esenţa. Pe treptele albe, curăţite cu migală,/ Nopţi la rînd, unde pelerinul, ghemuit într-un colţ, se tîrăşte, apoi,/ Umilit, îndepărtîndu- se de albul imaculat, ca efortul însuşi; animal,/ Totuşi, în putrefacţie”. Poezia Angelei Marinescu, reunită în ediţia integrală, de autor, în volumul Subpoezie, decupează, aşadar, din informul existenţei şi trăirilor tenebroase, notaţii acute, scene vitriolante, tensiuni care nu negociază nimic, teritorii ale neantului şi căderi în abisul solitudinii. Toate acestea cu sinceritate netrucată, fără ostentaţia intangibilului sau experimentarea premeditată a suferinţei inexpugnabile. Angela Marinescu este una dintre cele mai puternice şi mai autentice voci ale poeziei neoexpresioniste româneşti.