Am gândit acest mic studiu care urmează pe parcursul verii 2004, iar ideile lui sunt (o spun dintru început şi fără ocolişuri) rodul unei decepţii de lectură a romanului basarabean. Editura ARC din complexul editorial-poligrafic Ştiinţa de la Chişinău mi-a pus la îndemână romanele selectate pentru o antologie de Mihai Cimpoi (în curs de apariţie), un specialist incontestabil al domeniului, şi mi-a solicitat un punct de vedere ca postfaţă. În faza de proiect editorial, această antologie preconiza să cuprindă: Smaragda Theodorovna, primul volum din romanul memorialistic În preajma revoluţiei de Constantin Stere, Disc de George Meniuc, Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, Linia de plutire de Serafim Saka şi Gesturi de Emilian Galaicu-Păun. Exista speranţa de a obţine acordul autorului pentru a introduce un roman de Ion Druţă: Frunze de dor sau Povara bunătăţii noastre. Atunci când scriu sintagma "romanul basarabean" şi încerc anumite generalizări (discutabile, nu am nici o îndoială) la aceste exemplificări mă refer. Nu mi-am propus să analizez în paragrafe speciale fiecare din aceste romane, pentru că a făcut suficient de bine acest lucru Mihai Cimpoi în prefaţa pe care am cunoscut-o în prealabil. Exprim în mod deschis un alt punct de vedere decât Mihai Cimpoi, propun o lectură complementară, problematizantă, cu dorinţa de a incita la discuţii şi la reflecţii. Reiau aici fragmentar câteva consideraţii generale. Am pornit de la necesitatea integrării literaturii basarabene în literatura română şi în literatura europeană, ca o probă de rezistenţă la schimbarea contextului cultural. Din nefericire, nu rezistă prea bine acestei încercări. Nu cred că am făcut o lectură prea exigentă. Am încercat să-mi temperez scepticismul axiologic faţă de romanul basarabean, scepticism care risca să-mi devină o prejudecată, deşi îndoielile au apărut imediat după primele lecturi sau relecturi. Dacă romanul basarabean rezistă acestui exerciţiu de negaţie pe care l-am făcut aici, atunci înseamnă că el există cu adevărat. El va trebui însă, de acum încolo, să fie prezent şi să se vadă, să sară în ochi, în ciuda istoriei sale vitrege şi a politicii de cenzură şi de izolare din timpul comunismului, dincolo de care au răzbit, fără îndoială, câteva valori importante.
Scepticismul ca relaţie specială
Nu am fost niciodată la Chişinău, până în momentul în care scriu acest studiu critic (august 2004). E ruşinos - recunosc. Aş fi vrut să ajung o dată, prin anii ´90, când exista în România un mare interes pentru Basarabia, dar nu s-a potrivit. Apoi, spre 2000 şi după, interesul meu, ca şi interesul general, au scăzut. Datorită situaţiei politice, Basarabia este din nou demonizată în România, fiind considerată o rană nevindecabilă. Receptarea culturală e iremediabil dependentă de relaţiile şi condiţiile politice. Simt, totuşi, împotriva oricăror adversităţi şi reticenţe, că am o datorie de conştiinţă faţă de Basarabia şi de literatura basarabeană, datorie pe care mi-o impun eu însumi ca o exigenţă morală, ca pe o formă de onestitate intelectuală şi de comunicare culturală. Însă nu pot minţi, nu pot spune fraze frumoase, festive, panglici de cuvinte, simple sau spectaculoase, numai pentru a fi politicos, circumstanţial, înţelegător şi îngăduitor, numai pentru că circumstanţele politice au fost şi sunt ingrate, insurmontabile. E oare decent să-mi exprim aceste temeri şi acest scepticism? Nu ştiu. Dar cred că e onest.
Literatura basarabeană este, pentru mine, oglinda unei drame a conştiinţei naţionale. Dar este şi o dramă a neputinţei estetice, a carenţei de expresivitate şi de universalitate. Din nefericire, literatura basarabeană nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nici o şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România. E condamnată la un regionalism din care, deocamdată, nu are cum să iasă decât vărsându-se în marea literatură română - cea fără graniţe. Dar e ca şi cum se varsă Nistrul în mare: apele lui dulci se pierd în anonimat, nu le mai poţi identifica în marea indistinctă şi nepăsătoare a apei sărate.
Toată vara lui 2004 am citit pe rupte literatură basarabeană. Ştiu că nu-i de ajuns, dar am citit - nu puţin - şi anii anteriori poezie, proză şi critică, la întâmplare. Nu m-a entuziasmat nimic. Nu fac aici o recapitulare a lecturilor, căci nu e locul. Mă voi referi îndată la situaţia romanului basarabean. Am o problemă de conştiinţă în relaţia mea cu literatura basarabeană şi nu pot să nu o relev. Am (bănuiesc) un prost renume printre scriitorii basarabeni (şi, uneori, şi printre cei bucovineni), pentru că am rostit propoziţia amară: "literatura din Basarabia e a cincea roată la căruţă" (acel articol a apărut în "România literară" nr. 29 din 1993 şi se referea la diferenţierea a patru tipuri de literatură în perioada comunistă). Îmi exprimam astfel perplexitatea de a nu şti cum să situez literatura din Basarabia faţă de literatura din România. Afirmaţia a fost invocată în cele mai diverse împrejurări şi cu motivaţii diferite, cel mai adesea ca o lamentaţie de ce rău se privesc unii pe alţii scriitorii de dincoace şi de dincolo de Prut.
Sunt sceptic în privinţa romanului basarabean. Am pornit la drum (la drumul lecturii) cu acest scepticism, datorită unor convingeri, idei şi, poate, datorită unor prejudecăţi. În această stare am început relaţia mea specială cu el şi în această stare am rămas pe tot parcursul cercetării. Ştiu că nu e decent să mărturisesc acest scepticism, dar ştiu la fel de bine că nu aş fi onest dacă nu aş comunica impresiile sau adevărurile mele, chiar dacă par foarte personale. Am citit proza basarabeană (pe Ion Druţă l-am cunoscut primul, prin intermediul lecturii, înainte de 1989, fiind, în perioada comunistă, singurul prozator contemporan editat la Bucureşti), fără să cred că ea ar fi putut da mari valori în sfera romanului - în primul rând, datorită vitregiilor sorţii (foarte ambiguu spus). Nu e - bineînţeles! - răutate, nu e adversitate, nu e cinism (de ce ar fi?), nici vreun aer de superioritate de pe platforma romanului din România, care nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa. Dar romanul are nevoie de cosmopolitism, e prin excelenţă burghez, iar Basarabia nu putea oferi aceste condiţii culturale favorabile dezvoltării lui. Naţionalismul nu e deloc propice romanului, după cum nu e nici societatea închisă, cum era aceea comunistă. Şi apoi mă întreb: poate fi mare romanul unei regiuni mici, neglijabilă pentru Europa, ca Basarabia? E o falsă problemă? Sunt sigur că multora le va veni în minte contra-argumentul afirmării europene a albanezului Ismail Kadare. Ce ştim noi despre romanul din Estonia, Letonia sau Lituania? Interesează pe cineva? Da, cu condiţia să ne determine cineva să ne intereseze. Basarabia, la fel ca Albania, e, pentru Europa, ca un spin într-un deget. Deci ar putea să intereseze. Prin cine? Prin Paul Goma sau prin Ion Druţă - ei, ca romancieri, ar fi fost, din punctul meu de vedere, principalele speranţe ale unei afirmări europene a romanului basarabean. Căci, mie mi-e foarte clar, în acest moment, romanul basarabean nu s-ar putea vinde separat de drama Basarabiei. Cine o reprezintă epic cel mai bine? Până acum, numai Paul Goma şi Ion Druţă.
La ce idei generale mă gândeam citindu-i pe prozatorii George Meniuc, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Emilian Galaicu-Păun, Serafim Saka (în această ordine i-am citit)? Pe Constantin Stere şi Ion Druţă îi cunoşteam dinainte, dar i-am reluat într-un nou context. Gesturi de Emilian Galaicu-Păun iese din discuţie, pentru că este o naraţiune experimentală, perfect integrată, sincronizată cu textualismul şi postmodernismul literaturii române. Să se ia în seamă (spun încă o dată) că pe această cuprindere a lecturilor se bazează consideraţiile mele sumare despre romanul basarabean.
Din România acestui moment, romanul basarabean nu se vede în nici un fel. Dar are ce se vedea? Ai la ce să te uiţi? Am observat într-un tabel cronologic dintr-o antologie a operei lui Vasile Vasilache că în 2002 ar fi fost reeditat la Bucureşti, la Editura Fundaţiei Culturale Române, romanul Povestea cu cocoşul roşu, apărut iniţial la Chişinău în 1966. Sunt atent la actualitatea editorială şi publicistică din România, dar nu am văzut nici cartea în librării şi nici nu am observat o cât de mică semnalare în presă. Prozatorul basarabean despre care s-a vorbit cel mai mult în România este Alexandru Vakulovski, datorită sfidărilor şi inconformismelor din romanul Pizdeţ, scris şi publicat la Braşov, în urmă cu doi ani. Cam aceeaşi este şi situaţia lui Emilian Galaicu-Păun, aproape naturalizat în România.
Literatura basarabeană contează pentru literatura din România tot atât cât contează literatura română pentru Europa (şi nici măcar atât!). E mult sau e puţin? Această îndoială sau indecizie e prima impresie de contact. Dacă în circuitul valorilor literare din România au intrat poeţi ca Grigore Vieru, Leonida Lari, Leo Butnaru şi alţi câţiva din generaţiile mai tinere, dintre prozatori nici un nume nu s-a impus, poate, totuşi, cu excepţia lui Ion Druţă.
Romanul basarabean n-ar trebui să existe ca entitate separată de literatura română. N-ar trebui să existe separat, dar există, totuşi. Cum îl tratăm? Cum îl discutăm? Pentru că, oricum, are o istorie separată, prin forţa împrejurărilor. Îl discutăm în sine, izolat, fără referinţe la literatura română? Căci, de acum încolo, când comunicarea e mai liberă, adevărata şansă a romanului basarabean e de a se afirma simultan la Chişinău, la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj sau la Braşov - adică de a se integra firesc în literatura aceleiaşi limbi. Constantin Stere nu e, de fapt, un scriitor basarabean (prin carieră), ci un scriitor român semnificativ ca destin prin zestrea basarabeană a biografiei sale - ceea ce e cu totul altceva. Dacă aş face o istorie a romanului basarabean postbelic, i-aş pune subtitlul: de la Constantin Stere la Paul Goma, ca fiind cele mai importante şi pilduitoare repere istorice, în sensul integrării în literatura română.
