Mă văd nevoit să deschid
această cronică dedicată
expoziţiei „Nexus”, de
la Muzeul de Artă din
Craiova, în care protagoniş
tii demersului
curatorial sunt artiştii
Paul Neagu şi câţiva ucenici de-ai
săi, foşti studenţi, azi nume
de referinţă, precum Tony Cragg,
Anish Kapoor sau Nigel Rolf, ai
unor colegii londoneze, pe unde
artistul român a predat şi...
Constantin Brâncuşi, cu un citat,
preluat din cartolina expoziţiei.
Aşadar, fac acest lucru din două
motive: o dată pentru că Simona Nastac,
cea care pune semnătura pe actul
curatorial de la Craiova, a fost foarte
inspirată când a ales să puncteze sintetic
personalitatea lui Paul Neagu cu aprecierile
curatoarei ultimei expoziţii londoneze
a acestuia şi în al doilea rând pentru
că textul selectat este deosibit de limpede
şi lămuritor asupra întregii cariere
artistice a lui Paul Neagu, de o claritate
de cristal, aş putea să adaug. Iată ce
spune despre artist, în 2015, Lisa Le
Feuvre, evitând păsăreasca auctorială
a unor critici de pe la noi, care şi-au
încercat talentul pe acest „cel mai
important sculptor român de după
Brâncuşi ”: „Este aproape imposibil să
urmăreşti gândirea lui Neagu în timp
liniar, naraţiunea lui este în permanentă
mişcare – desenele lui, de exemplu,
sunt simultan lucrări preparatorii,
documentaţie, asimilare şi entităţi
autonome. Naraţiunea lui a fost procesul
continuu de cercetare sculpturală. El
a înţeles lucrarea de artă ca fiind în
continuă mişcare, întotdeauna deschisa
întâlnirilor nepremeditate, niciodată
fixă – ca şi când ar fi creat o singură
lucrare, în progresie, toată viaţa”.
Până aici lucrurile par simple, dar
procesul de editare a ideilor a fost
întotdeauna alimentat de substanţa
unor repere ce se lasă greu dezvăluite,
care cer din partea receptorului o
anume instruire, în cazul în care intuiţia
sa nu poate lega elementele construcţiei
şi deconstrucţiei. Cine spunea că arta
abstractă nu poate fi interpretată, că
ea trebuie luată ca atare, n-a avut
niciodată sub ochi şi n-a parcurs etapele
unei demonstraţii dintr-o ştiinţă exactă,
cum ar fi matematica, fizica sau, de
ce nu, din chimia organică, unde
schemele construcţiei şi deconstrucţiei
dintr-un proces catalitic produc un
adevărat spectacol vizual. Lămurim
cu această ocazie şi regurgitarea unor
supoziţii din ce în ce mai insidioase
cum că frumuseţea ar fi fugit, a fost
alungată, din artă. Dacă renascentiştii
aşază omul în mijlocul universului,
Paul Neagu procedează invers, îl încarcă
pe om cu univers, spre el curg energiile
formatoare de apodicţii preliminare
unui flux integrator. Omul vitruvian
fuge din cerc, împins de pe circumferinţele
formulelor epuizate ale reprezentării
sale de spaima împachetării în substanţa
inertă a formelor exterioare. În acest
punct are loc şi mărturisirea tacită, iar
apoi explicită, că simplificările brâncuşiene
sunt etapele alergării după ideea pură,
că fragmentul poate să fie mai expresiv
decât întregul. Intuiesc aici şi o anume
ironie în demonstraţiile lui Paul Neagu,
cel care propune divizări multiple,
geometrice, asupra unor lucrări intrate
în conştiinţa universală, cum ar fi
„Coloana fără Sfârşit” sau nudul tăiat
în piatră neagră al uneia dintre prinţesele
lui Brâncuşi. Îndrăzneala de a trece
dincolo de idee, prin fragmentarea
obiectului, se schiţează numai, martorul
rămânând în ramă ca semn imperturbabil
al absolutului. Acest fel de a sonda
limitele, rar întâlnit în creaţia artiştilor
români din generaţia lui Paul Neagu,
îşi are rădăcinile în experimentalismul
deceniului şapte al secolului trecut,
iar pentru cine este interesat de acest
fenomen pot recomanda spre lectură
volumul de corespondenţă „Încrâncenarea
vieţii”, îngrijit, dacă memoria nu mă
înşală, de profesorul Livius Ciocârlie,
dintre Paul Neagu, pe de o parte, şi
Roman Cotoşman şi Horia Bernea, pe
de altă parte. Uneori îşi lasă semnătura
pe epistolele din acea carte şi Ştefan
Bertalan.
Revenind la expoziţia de la Craiova,
în care actorul principal rămâne Paul
Neagu, mărturisesc că integrarea
în context a Sărutului lui Brâncuşi
m-a nedumerit puţin, chiar dacă
marele sculptor figurează în câteva
lucrări ale acestuia, citat fiind, cum
am menţionat mai înainte, cu oricâtă
deschidere mi-aş fi dorit să am faţă
de discursul curatorial. Cu câteva luni
în urmă am avansat ideea că, cel puţin
în cazul Sărutului de la Craiova, ar
fi vorba de un chivot al artei moderne,
cu demonstraţiile aferente care decurg
din parcurgerea unui întreg traseu,
de la Rugăciune, la Complexul de la
Tg. Jiu. În acest caz, o breşă deschide
şi interpretarea lui Sorin Dumitrescu,
înregistrată şi făcută publică pe
net, asupra uneia din multele Hayphenuri/
cratime, cum le numeşte Paul
Neagu, către integrarea simbolic –
religioasa a Sărutului în complexul
de legături formulate prin selecţia
celorlalte lucrări semnate de Anish
Kapoor, de exemplu. Dar şi această
legătura nu poate fi făcută fără efort.
În primul rând, reproducerea fotografiilor
dintr-un performance – înţeleg de
excepţie – al lui Anish Kapoor, din
1974, pune problema unei explicitări
adecvate... Până la urmă, toate textele
hermeneutice ce se pot scrie într-un
eventual catalog al acestui demers
curatorial poate să deschidă surprinzătoare
unghiuri care să lumineze şi să producă
frumuseţe. Toată arta lui Paul Neagu
spre acest punct se îndreaptă, lasă
liberă imaginaţia, peste care informaţia
culturală a fiecăruia poate să brodeze
prin adăugire, iar produsul final să
se calchieze peste aşteptarea fiecăruia.
Acele texte, însă, trebuie scrise, în
eventualitatea în care expoziţia şi-a
propus un traseu mai lung; ar fi o
carte memorabilă! Înainte de a închide
acest text, amintind că evenimentul
de la Craiova a fost orchestrat de
Fundaţia Jecza de la Timişoara, cea
care s-a ocupat de aducerea lucrărilor
în expoziţie, să ne oprim asupra uneia
pe care Paul Neagu şi le-a numit
Hyphen-uri, cratime, semne de legătură
cum spune Sorin Dumitrescu, între
cer şi pământ, aici un plug, mai încolo
o stea zigurată, cu răsăritul şi apusul
său. Varianta acestei interpretări
poate fi valabilă, sămânţa cade în
brazda unei culturi străvechi, iradiind
semnificaţii în cultura prezentă, ţintind
să se semnifice ca atare. Cine a văzut
monumentul de inox închinat de Paul
Neagu martirilor de la Timişoara poate
să înţeleagă de ce formele simplificate
ale cratimei sale sunt şi cruce şi trup
de om în cădere. Aici numele omului
care a fugit din cercul vitruvian se
întoarce la absenţa semnificativă,
pentru că fragmentele din care se
adună, în toate lucrările de până aici,
îl presupun pe Creator.
